Viata de porumbel - X. Vanatoarea, de Marius Nicolae

Capitolul XI

VÂNĂTOAREA

“La vânătorii moderni, singura raţiune de a ucide este plăcerea.”

-          Valeriu Butulescu

Last Blue zbura cu viteză mare spre casă. Era aproape mijlocul zilei, zburase fără încetare încă de dimineaţă. Era obosit şi îi era sete, însă ştia că o să-şi poată vedea cât de curând perechea, porumbiţa solzată. A văzut câţiva porumbei, din micul stol cu care se deplasa, coborând la apă, însă motivaţia lui de a ajunge acasă depăşea cu mult această ispită.

Clipele liniştite erau demult trecute. Aproape că nu-şi amintea de zilele când ameninţările celorlalţi masculi erau singurele lui probleme. Parcă trecuse o veşnicie din ziua când simţise viaţă în oul de sub el. Se ataşase foarte mult de puiul care spărsese coaja oului, câteva zile mai târziu, mai ales după ce rămăsese să-l crească singur. Îşi amintea cum stăpânul intrase în acea zi în volieră şi cum prinsese toate femelele, printre care şi pe solzata lui.

Apoi, după un timp, dispăruse şi puiul. Puiul, pentru care s-ar fi bătut cu toţi masculii din compartiment, îi fusese luat.

O mare tristeţea pusese stăpânire pe el, dar reuşise să treacă peste asta. Faptul că îşi putea vedea porumbiţa solzată, pentru câteva momente la întoarcerea din concurs, îi dădea noi speranţe.

Acum zbura în fruntea stolului. Însă nu era mulţumit de viteza de deplasare. Stolul îl încetinea.

A recalculat în minte direcţia spre casă şi a părăsit micul stol, ridicându-se la o altitudine unde vântul îi era mult mai favorabil. Era singur. În curând ştia că o să vadă copacul înalt şi acoperişul albastru.

***

Cei doi vânători au ieşit, ca de obicei la sfârşit de săptămână, să-şi ia partea de pradă ce gândeau că li se cuvine. Autorizaţia de vânătoare îi costaseră destul de mult, apoi cartuşele erau foarte scumpe, nu îşi puteau permite să se întoarcă acasă cu raniţa goală.

În această perioadă aveau liber la căpriori şi la păsări răpitoare.

-          Nu cred că vom prinde ceva astăzi, zise primul vânător, întinzând mâna după sticla de bere.

Era o zi destul de călduroasă, de început de Iunie.

-          Uite! spuse celălalt, arătând cu mâna spre cer. Păsări!

-          Sunt doar porumbei. Probabil vin de la vreun concurs.

-          Sunt foarte buni şi ei. Ce vrei să mergem acasă fără nimic?  

Vânătorul a ridicat puşca, a ochit micul stol de porumbei şi a tras un foc în direcţia acestuia.

Ploaia de alice s-a abătut asupra păsărilor. Acestea nu au avut timp să realizeze ce le loviseră. Doar un singur porumbel a rămas pe cer, continuându-şi zborul spre casă.

- A scăpat unul. Însă nu cred că va ajunge departe. Sunt sigur că   l-ai nimerit.

***

-          Cum au sosit porumbeii astăzi, de la prima etapă de fond? întrebă Mircea.

-          Destul de bine, zise Ionel. Am câţiva porumbei care au clasat. Până şi tânărul Last Blue a prins clasamentul. Am avut ceva emoţii pentru el. Îţi aduci aminte că anul trecut s-a pierdut tocmai la această etapă de Nikolaev?

-          Da. Eu unul nu am curaj să angajez porumbeii de un an la prima etapă de fond. Prefer să îi zbor etapele de viteză şi demifond şi, doar după ce au câştigat destulă experienţă, îi angajez la concursurile mai lungi.

-          Ştiu. E foarte bună strategia ta.

-          Oricum Last Blue e un super porumbel, continuă Mircea. A clasat toate etapele de până acum. Îi mai trebuie etapa de demifond de peste două săptămâni şi va putea realiza norma la categoria General⁽¹⁴⁾.

Sportul columbofil este un sport destul de complex. Pe lângă lucrul cu porumbeii, columbofilul trebuie să-şi stabilească foarte bine obiectivele, de multe ori, pentru fiecare porumbel în parte. Conform regulamentului, doar douăzeci la sută din porumbeii participanţi la un concurs clasează – obţin un loc în clasament –, iar pentru a face norme sunt necesare mai multe astfel de clasări, funcţie de categoria de zbor. Mircea a fost instruit foarte bine de Ionel, în acest sens, înainte de a începe să concureze.

-          Ştiu asta. Însă cu toţii facem şi greşeli, zise, după un timp, Ionel.

Bărbatul nu părea a fi în apele lui.

-          Ce vrei să spui? întrebă curios tânărul.

-          M-am lăsat provocat de colegii de club. Am pus pariu că Last Blue va face normă la fond anul ăsta.

Ionel îşi amintea cum picase în plasa colegilor. Le povestise prin ce greutăţi trecuse porumbelul albastru ca pui.

Colegii îi spuseseră, toţi într-un glas, că Last Blue este terminat şi nu va face nimic în acest sezon:

-          Poate doar la etapele de viteză-demifond să prindă coada clasamentului, la fond nici gând.

De aici şi până la pariul pe norma la fond nu fusese decât un singur pas. Acum, Ionel se simţea vinovat.

Ştia că va trebui să forţeze porumbelul foarte mult. Majoritatea porumbeilor de un an nu aveau destulă experienţă pentru a obţine clasări în concursurile lungi. Însă el avea încredere în acest porumbel. De aia acceptase pariul. Sau aşa voia să creadă.

-          Pentru a realiza norma mai are nevoie de încă două concursuri de fond clasate, îl întrerupse Mircea. Nu este imposibil.

Nu era imposibil, dar nici prea uşor, se gândea Mircea. Ştia că la concursurile pe distanţe lungi nu participau mulţi columbofili, de teamă de a nu pierde păsările, iar cei care participau angajau doar câteva păsări. Una era să clasezi la concursurile de viteză, unde participau uneori peste cincisprezece mii de porumbei şi alta era la cele de fond şi maraton, unde cu greu se depăşeau două, trei mii.

-          În schimb, Lucky nu a ajuns acasă încă, adăugă Ionel. El este foarte agitat din cauza asta. L-am surprins de două ori, lovindu-se de plasa volierei, de parcă ar fi vrut să iasă afară prin ea.

***

Last Blue a ajuns acasă. A aterizat direct pe trapă, a băut apă, a mâncat câteva boabe şi apoi a zburat în boxă, chemându-şi perechea.

Porumbiţa solzată întârzia să apară. Vedea cum câţiva masculi erau deja în compania propriilor femele şi singurătatea îl durea foarte tare.

Apoi a zărit-o. Era solzata lui. Sosea acasă. A început să turuie şi să o cheme cu insistenţă. Totuşi, ceva era în neregulă cu porumbiţa. Simţea durerea ei.

Solzata nu a reuşit să ajungă pe trapa crescătoriei, a căzut în grădină, la câţiva metri depărtare. Masculul s-a aruncat în plasa volierei, dar în zadar. Era departe de ea. Nu o putea ajuta.

Porumbiţa a rămas la pământ cu aripile uşor desfăcute.

Last Blue a văzut pisica, apropiindu-se de porumbiţă. A încercat să-i transmită pericolul iminent, însă Lucky părea să nu mai aibă nicio putere. Pisica s-a aruncat asupra ei. Cu o ultimă zvâcnire, porumbiţa a zburat pe acoperişul casei şi a alunecat în jgheabul de scurgere, acolo unde pisica nu o mai putea zări.

Noaptea a trecut foarte greu pentru ambii parteneri. Amândoi îşi doriseră foarte mult să ajungă cât mai repede acasă, pentru a sta câteva clipe unul în compania celuilalt. Însă totul fusese în zadar.

***

Toţi cei trei membrii ai familiei se întorceau acasă. Medicii le spuseseră că situaţia băieţelului se îmbunătăţise destul de mult şi că aceştia se puteau întoarce liniştiţi în ţară, unde vor putea să continue tratamentul cu specialiştii români.

Tatăl conducea vechea maşină pe care o primise de la socri. Economiile familiei se epuizaseră repede şi, la un moment dat, fuseseră nevoiţi să-şi vândă maşina pentru a putea face faţă cheltuielilor. Dar totul a fost spre binele copilului. Acesta era sănătos, iar ăsta era cel mai important lucru acum. Era tot ce conta.

Locuiau într-o căsuţă destul de modestă la marginea Bucureştiului, însă cei doi soţi căutau un loc mai retras, undeva la ţară, departe de aglomeraţia urbană.

-          De abia aştept să ajungem acasă, spuse băieţelul, de pe bancheta din spate.

-          Mai avem doar puţin, îi răspunse tatăl, de la volan.

Mihăiţă nu-şi amintea nimic de România. Pentru el totul era nou. Privea vrăjit afară, cu faţa lipită de geamul maşinii. Aproape că se înnoptase, însă el tot privea afară.

Cei doi vânători mergeau obosiţi spre casă. Avuseseră o zi foarte grea. Însă acum raniţele erau mult mai uşoare decât azi dimineaţă. Reuşiseră să dea gata cele câteva sticle de bere, care îi îngreunaseră foarte mult la sosire.

Făceau autostopul. Mai aveau destul de mers până la destinaţie.

Au văzut o maşină veche, oprind la câţiva metri în faţa lor. Geamul din dreapta a coborât cu scârţâit şi dincolo de geam a apărut faţa unei femei care i-a invitat să urce.

-          Cum a mers vânătoarea? rupse tăcerea, după un timp, bărbatul de la volan.

-          Foarte slab, zise primul vânător.

-          Aveam liber la căpriori, însă nu sunt prea mulţi în zona asta, adăugă cel de-al doilea.

-          Dar văd că sunteţi pe jos, le zise băieţelul. Cum aveaţi de gând să transportaţi căpriorul, în eventualitatea că prindeaţi vreunul?

Radu, tatăl băiatului, era mereu surprins de inteligenţa fiului său. A fost oare o idee bună să oprească pentru aceşti oameni? Era aproape noapte şi drumul nu prea era circulat.

-          Aaa, păi ştim că nu avem şanse cu căpriorii. Noi mergem să vânăm mai mult de distracţie. De obicei, în weekend-uri ne distrăm trăgând în porumbei.

-          Da, îi continuă celălalt ideea. Nici măcar nu avem ce alege din ei. Sunt foarte slabi, am înţeles că sunt porumbei voiajori care se întorc acasă de la diverse concursuri. Le luăm în schimb inelele pentru colecţie, râse acesta, scoţând din buzunar câteva inele colorate.

Bărbatul a privit în oglinda retrovizoare şi şi-a văzut băiatul cu mâinile la urechi şi cu ochii închişi, încercând să pună o barieră fizică între el şi ceilalţi. A apăsat cu putere pedala de frână, maşina a derapat de pe şosea, oprindu-se aproape în şanţ. A sărit din maşină, a smuls cu putere portiera din stânga spate, strigând la cei doi:

-          Ieşiţi imediat din maşină!

Tâmplele îi zvâcneau de furie. Cu greu se putea stăpâni să nu-i tragă un pumn vânătorului din faţa sa. Participase la câteva cursuri de judo în tinereţe, aşa că nu-i era frică de cei doi, chiar dacă aceştia erau mult mai solizi decât el.

-          Dar ce ai păţit, măi? îl întrebă vânătorul de pe locul din dreapta. Urcă în maşină şi condu mai departe, dacă nu vrei să o încurci!

Orice putea tolera Radu, însă nu să primească ordine de la nişte pârliţi...

Continuarea o puteti citi in cartea "Viata de porumbel"