Capitolul I
UN BUN ÎNCEPUT
“Ce este primăvara?
Este soarele strălucind peste ploaie şi
ploaia căzând peste razele soarelui!”
-
Frances
Hodgson Burnett
Simţea cum îmbrăcămintea protectoare se micşorează din
ce în ce mai mult, strângându-l şi incomodându-l, astfel că, în scurt timp, a
fost nevoit să-şi contorsioneze corpul pentru a se încadra în noile limite
impuse. Gâtul i se răsucise, iar partea stângă a capului îi era ascunsă în
piept.
Puiul de porumbel nu conştientiza aceste lucruri decât
la un nivel extrasenzorial. A început să perceapă lumina chiar înainte de a
sparge coaja oului. Aceasta pătrundea sub formă de pâlpâiri şi umbre prin învelişul
de carbonat de calciu, dincolo de pleoapa ochiului drept, accesând direct
emisfera dreaptă a creierului păsării.
Prima condiţie pentru viitoarea sa viaţă sportivă era asigurată.
Datorită faptului că ochiul stâng era ascuns luminii, s-a realizat, astfel,
comunicarea dintre emisferele cerebrale, această comunicare fiind în directă
legătură cu inteligenţa păsării.
În perioada ecloziunii, natura i-a oferit
puiului de porumbel un avantaj esențial: lumina suplimentară dată de luna plină.
Dacă ar fi fost mai puţin norocos, puiul s-ar fi născut într-un cuib întunecos,
iar comunicarea dintre emisfere ar fi fost, evident, imposibilă.
Apoi, dintr-odată, învelişul s-a crăpat chiar de la
mijloc, acolo unde se afla ciocul său. Aerul i-a invadat plămânii pentru prima oară,
senzaţia plăcută făcându-l să lovească tare cu ciocul, pentru a-şi face loc
afară.
Acum nu mai era protejat de acel înveliş, în schimb, a
simțit în jurul său o căldură la fel de relaxantă. Instinctual, şi-a ridicat
capul în căutarea acesteia. Probabil niciodată nu va putea uita lichidul călduţ
ce îi curgea în cioc, hrănindu-l. A învățat repede cum putea primi din nou acel
lichid hrănitor, era foarte simplu, nu trebuia decât să-şi ridice capul.
După câteva zile, ochii i s-au deschis pentru întâia
oară, apoi, după ce s-a obişnuit destul de greu cu lumina orbitoare, a început
să distingă mediul înconjurător. Acum putea vedea că nu este singurul ocupant
al acelui cuib construit cu grijă din rămurele.
A mai trecut o vreme până a început să înţeleagă de
unde provenea lichidul hrănitor şi căldura reconfortantă. Ştia că nu e singur. Cineva,
acolo sus, avea grijă de el. Se simţea în siguranţă.
Într-o zi, a simţit ceva care l-a apucat strâns,
trăgându-l afară din acel loc aşa de familiar. De parcă ar fi fost iarăşi
captiv în carapacea din care tocmai ce reuşise să evadeze, cu câteva zile în
urmă. Inima a început să-i bată cu putere. Piciorul stâng i-a fost tras cu blândeţe,
apoi un obiect necunoscut i-a fost introdus pe picior. Şi-a propus să încerce să
scape de acesta, imediat ce se va linişti, dar căldura şi recăpătarea siguranţei
cuibului l-au făcut să uite repede acest mic gând. Mai târziu, când a încercat
să-şi tragă piciorul din acel obiect, nu a mai reuşit.
Nu ştia, nu va şti niciodată că acel obiect îi schimbase
viaţa pentru totdeauna. Inelul de pe picior îl transformase într-un porumbel de
concurs. Nu o să înțeleagă niciodată de ce va trebui să fie scos, periodic, din
siguranţa crescătoriei şi trimis la sute de kilometri depărtare.
***
-
Puii,
pe care i-am inelat adineauri, au toate condiţiile necesare pentru a deveni
campioni, îi spuse Ionel, mai tânărului său prieten.
-
Cum aşa?
întrebă Mircea.
-
În
primul rând, aceşti pui sunt reproduşi din porumbei de cea mai bună calitate.
Iar când spun calitate mă refer la păsări care şi-au demonstrat valoarea, atât
ca zburători, cât şi ca reproducători(1).
-
Aha!
Totuşi, chiar şi din porumbei campioni se obţin foarte rar descendenți la fel
de valoroşi.
Ionel era plăcut surprins de cunoştinţele tânărului.
Era convins că acesta ştia deja explicația, din moment ce îi cunoştea foarte
bine păsările.
-
Aşa
este! Însă aceste păsări provin dintr-o familie(2) foarte valoroasă,
rudele lor obținând rezultate foarte bune.
-
Sunt
de acord cu asta. Dar cred că mai ai şi alte secrete.
Ionel zâmbea, aşa cum făcea mereu atunci când tinerii
columbofili voiau să-i descopere secretele magice, secrete care, credeau ei, îi
pot face campioni peste noapte.
-
Secretul
constă în dragostea pe care trebuie să le-o oferim, zi de zi, ceas de ceas, acestor
păsări. De exemplu, porumbeii mei din compartimentul de reproducţie sunt liberi
să zboare afară. O să te întreb ceva. Ce părere ai de alimentaţia lor? Le ofer
eu o hrană diversificată, au suficiente vitamine şi minerale la dispoziţie?
-
Cred că
le oferi tot ce le este necesar, replică tânărul, uitându-se de jur împrejur,
deşi cunoştea foarte bine crescătoria lui Ionel.
-
Atunci
de ce crezi că aceştia preferă să coboare, deseori, în grădină? Îţi voi răspunde
tot eu. Pentru că porumbeii ştiu cel mai bine care le sunt propriile nevoi.
Majoritatea columbofililor oferă porumbeilor tot ce cred ei că este mai bun. Însă
nu le dă libertatea de a-şi alege singuri aceste lucruri, atunci când
ei au nevoie de ele.
-
Am
notat, deşi asta este o condiţie aproape imposibil de îndeplinit, în
majoritatea cazurilor. Mulţi columbofili plătesc sume importante pe porumbeii de
prăsilă, porumbei de reproducţie sau matcă, cum obişnuim noi să le spunem. Şi ştim
cu toţii că porumbeii sunt foarte greu de învăţat în altă locaţie decât cea în
care s-au născut.
-
Un alt
aspect important, poate cel mai important, reluă Ionel, este faptul că am făcut
mereu selecţia porumbeilor pe criterii de sănătate. Dacă am avut de ales dintre
doi porumbei foarte buni, atunci l-am
ales, întotdeauna, pe cel care şi-a putut menţine starea de sănătate în mod
natural, deci fără administrarea medicamentelor. Neutilizând medicamente, în afara
strictului necesar sau a unei stări de urgenţă, porumbeii mei şi-au dezvoltat
sistemul imunitar. Mă refer, în primul rând, la păsările de reproducţie.
-
Am înţeles!
Dar ce îmi poți spune despre noroc? Mulți cred că acesta are un rol
determinant.
- Bineînţeles că mereu ai nevoie de noroc.
Dar, oricât de important ar fi norocul în acest sport, există ceva mai mult
decât atât. De ce unii oamenii reproduc
porumbei buni tot timpul, în timp ce mulți alții nu reproduc nici măcar un porumbel
decent, în toată viaţa lor? Deoarece majoritatea crescătorilor de porumbei
caută succesul într-o zonă greşită. Ei cred prea mult în medicamente, secrete
sau licori miraculoase.
- Ai dreptate, zise Mircea. În timp ce mulţi
dintre colegii noştri columbofili sunt în căutare de medicamente mai bune, suplimente
mai bune şi metode de motivare mai bune, tu mereu ai căutat, în primul rând,
păsări mai bune.
Ionel învățase toate aceste lucruri de la tatăl său. Se
născuse printre porumbei şi continuase tradiţia familiei. Regretul său cel mai
mare era că nu reuşise să le insufle această pasiune şi celor doi copii ai săi.
După ce aceştia plecaseră, fiecare pe propriul drum, Ionel împreună cu soţia au
vândut casa din Ploieşti, căutând un loc mult mai liniştit într-unul din satele
de lângă această localitate. Atât el, cât şi soţia sa, erau profesori la şcoala
din comună, această profesie oferindu-le destul de mult timp liber, timp pe
care Ionel prefera să şi-l petreacă printre porumbei.
Maria, soţia lui Ionel, era o femeie foarte înţelegătoare.
L-a ajutat mereu pe soţul său la îngrijirea porumbeilor, bărbatul fiind convins
că porumbeii se ataşaseră mai mult de ea decât de el.
***
Timpul trecea, puiul de porumbel creştea foarte repede,
uneori îşi admira noul penaj, observând că are aceeaşi culoare ca şi părinţii săi.
A început să înveţe lucruri noi, din experienţele părinţilor
şi a celorlalţi porumbei din compartiment. Nu-şi dădea bine seama cum, dar
multe informaţii i se transmiteau involuntar de la porumbeii maturi, pregătindu-l
pentru a face faţă noilor încercări.
Simţea bucuria celorlalţi de câte ori stăpânul le
oferea mâncare şi apă. Mai ales atunci când apa le era oferită în vase mari, în
care puteau face baie. Cunoştea în detaliu mişcările de îmbăiat, cu mult înainte
să poată face primii paşi în boxă.
Putea, de asemenea, să perceapă teama celorlalţi,
atunci când pe cer apărea o pasăre de pradă.
În schimb, cea mai intensă bucurie pe care o resimţea
era atunci când stăpânul deschidea trapa şi porumbeii puteau ieşi la zbor. Aştepta
cu nerăbdare ziua când va putea zbura alături de ceilalţi, acolo sus, pe cerul
albastru, la fel de albastru ca şi penele care-i acopereau corpul.
A urmat momentul despărţirii de părinţi. Îşi va aduce întotdeauna
aminte de mâna stăpânului care l-a scos din boxă(3) şi de figura
acestuia în timp ce-l studia cu un vădit interes.
După aceea a fost aşezat, cu blândeţe, pe
podeaua unui alt compartiment. Ar fi vrut să poată alerga după părinţi pentru a
le cere mâncare, însă şi-a dat seama repede că toţi cei din jurul său doreau
acelaşi lucru. Erau cu toţii pui. Erau cu toţii departe de părinţi.
A mai realizat şi faptul că mâncarea oferită ultima
dată de părinţi nu o să-i ajungă o veşnicie. Va trebui să înveţe să mănânce
singur.
A început să ciugulească alături de ceilalţi puişori
şi în scurt timp s-a simţit mai sătul ca niciodată. Putea mânca acum cât dorea.
Fără să fie nevoit să cerşească părinţilor hrana. Era foarte fericit, mai ales
după ce a descoperit şi adăpătoarea.
Se simţea foarte bine în compania celorlalţi pui.
Puteau experimenta împreună lucruri noi, cum ar fi zburatul până pe cea mai de
sus odihnitoare(4) sau gustul delicios al unei granule de grit(5).
Într-o zi, pe înserat, s-a întâmplat un lucru neobişnuit.
Stăpânul a lăsat trapa jos, iar el a putut vedea dincolo de plasa
compartimentului. Încet, timid, puiul a ieşit împreună cu ceilalți pe trapă.
Zborul rapid al unei vrăbii l-a făcut să intre zgomotos înapoi în adăpost.
După alte câteva încercări, şi-a făcut curaj şi a zburat
până pe acoperişul crescătoriei. Ceilalţi pui l-au urmat, atenţi la orice mişcare.
Chiar şi simpla bătaie a vântului îl făcea să tresară.
În scurt timp era familiarizat cu împrejurimile. Cunoştea
copacul cel înalt şi acoperişul cel albastru din imediata apropiere, înainte de
a zbura pentru prima oară.
Mai mult decât atât, putea percepe poziţia celorlalţi
porumbei în raport cu el însuşi. Simţea fluxul de senzaţii ce provenea de la tovarăşii
săi, între ei creându-se o legătură specială.
Cu fiecare zi simţea că are tot mai multă forţă în
aripi. Îşi dorea din ce în ce mai mult să poată zbura cu adevărat. Îi lipsea
curajul. Zborul însemna depărtare de casă şi, implicit, expunere la diverse
pericole. Dar, în adâncul fiinţei sale, ştia că zborul este menirea lui. Tânjea
după zbor de când era în cuib împreună cu părinţii săi. Îşi aducea aminte de
bucuria imensă pe care aceştia o resimţeau la deschiderea trapei.
S-a ridicat de pe acoperişul crescătoriei şi a continuat
să dea din aripi ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de ceva care se afla mult mai
sus.
Când a descoperit că nu are pe ce se aşeza, s-a
ridicat şi mai mult.
Ceilalţi pui l-au urmat şi, în haosul creat, mulţi au
intrat în panică, zburând în toate direcţiile.
Se afla sus pe cer. Acum nu mai putea simţi la fel de
bine impulsurile provenite de la tovarăşii săi, dar a încercat să stea aproape
de aceştia, atunci când intrau în raza lui vizuală.
Zbura în cercuri din ce în ce mai largi în jurul crescătoriei.
Plăcerea zborului era aşa de mare, încât nici nu a realizat faptul că se afla
la o distanță destul de mare de casă. Acum zbura! Era singurul lucru care conta
în acest moment.
Curând, a realizat că poziţia Soarelui se schimbase
foarte mult. Dar îşi setase deja busola internă. Acum putea identifica locația
crescătoriei, la fel de bine cum o busolă poate indica nordul. Acele coordonate
îi vor rămâne mereu întipărite în memorie, nimic nu le va putea schimba vreodată.
Şi-a modificat direcţia de zbor, întorcându-se spre
crescătorie. A văzut copacul cel înalt şi acoperişul albastru, şi-a strâns
aripile şi a aterizat cu dificultate pe acoperişul volierei.
Era singur. Câţiva pui intraseră deja în crescătorie.
Putea să zărească alţii, pe acoperişurile mai înalte din vecini. Majoritatea îşi
întindeau gâturile, speriaţi.
Nu va uita nicicând experienţa primului său zbor. Cunoştea
zborul din datele transmise de părinţi, dar niciodată nu-şi imaginase că ar
putea fi aşa de frumos.
În acea noapte, în compartimentul de pui, câteva
odihnitori au rămas goale. Nu toţi puii găsiseră drumul înapoi spre casă. A
doua zi au mai apărut câţiva rătăciţi. În schimb, cei care s-au depărtat foarte
mult de casă nu au mai revenit niciodată. Probabil se aflau deja în crescătorii
străine sau fuseseră prinşi de răpitoare.
În săptămânile următoare puiul de porumbel a
descoperit ceva mult mai interesant decât zborul, şi anume, zborul în compania
celorlalţi. Stolul îi conferea siguranţă.
Zburând împreună, un soi de legătură invizibilă s-a
creat între puii de porumbel. Ca şi cum ar fi fost un singur organism.
Deşi, uneori, se intersectau cu stolurile vecine şi
zburau o perioada în compania acestora, atunci când se desprindeau de aceste
stoluri o făceau la unison, de parcă erau legaţi unii de alții prin fire
invizibile. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi era lozinca după care se
ghidau.
Puiul de porumbel a avut parte de un bun început, dar
nu era decât începutul...
© Marius Nicolae
super tare povestea
RăspundețiȘtergere