Capitolul IX
DIN NOU ACASĂ
“Succesul nu este cheia fericirii.
Fericirea este cheia succesului. Dacă-ţi
place ce faci, atunci vei avea succes.”
-
Albert
Schweitzer”
Trecuseră trei luni de când se afla în crescătoria
braconierului. Cu fiecare pană schimbată, “Last Blue” simţea că este tot mai
aproape de ţelul său. Acela de a zbura sus pe trapă, singura portiţă de
evadare. Odată ajuns acolo, ar fi reuşit să scape din acest coşmar.
***
Ionel face parte din columbofilii care îşi eliberează
la zbor porumbeii şi în anotimpul rece, însă doar în zilele însorite, în care
se înregistrează temperaturi pozitive.
-
Mircea,
curajul de a încerca metode noi face deosebirea în acest sport, îi spusese el, cu
ceva timp în urmă, tânărului său prieten. Curajul de a concura şi a selecta
păsările, curajul de a merge mai departe, atunci când acestea nu-şi găsesc
drumul către casă, curajul de a lăsa porumbeii să zboare liber, chiar şi pe
timpul iernii.
Era o zi geroasă, ninsese toată noaptea, acum se
oprise, dar vizibilitatea era foarte scăzută. Tocmai oferise masa de seară, păsărilor.
A aşteptat până ce toţi porumbeii au băut apă, apoi le-a luat
adăpătorile pentru a nu îngheţa peste noapte.
A ieşit afară şi, instinctual, a privit spre
cer. La început a crezut că vederea îi joacă feste. Foarte sus, a zărit un
punct care se deplasa cu viteză foarte mare, pe direcţia crescătoriei.
***
Îşi aducea aminte de privirea disperată a
braconierului, în timp ce încerca să-şi înalţe porumbeii. Dacă ar fi privit pe
trapă l-ar fi descoperit acolo, înainte de a o deschide. Însă nebunia pusese stăpânire
pe braconier şi acesta nu mai putuse gândi clar.
La început, “Last Blue” a zburat împreună cu ceilalţi
porumbei. Trebuia să se asigure că este în stare să zboare bine, înainte de a părăsi
stolul. Avea şi acum în memorie amintirea ultimului său zbor.
După un timp, a realizat că indiferent cât de mult ar
fi ocolit, nu avea nicio altă posibilitate decât aceea de a traversa munţii. Brusc
s-a desprins de stol şi a pornit singur pe direcţia propriei crescătorii.
Zbura doar de două ore şi aripile au început să-i îngheţe,
simţea ace de gheaţă în muşchii pieptului. Ştia că trebuie să se oprească. A coborât
pe un acoperiş mai înalt.
Nu avea nevoie de mâncare sau apă. Acum prioritatea
lui era să ajungă, în sfârşit, acasă.
I-a trebuit mai mult de o jumătate de oră să se simtă
din nou în stare să zboare. A descoperit o vale prin care a reuşit să
traverseze muntele, însă odată ajuns de partea cealaltă a trebuit să-şi
modifice direcţia de zbor. Ocolise destul de mult.
Nimic nu mai conta. Ştia că în curând o să vadă
copacul cel înalt şi acoperişul albastru.
Când a ajuns la câteva sute de metri de crescătorie,
“Last Blue” şi-a strâns aripile şi a plonjat. Zburase la o
altitudine foarte mare pentru a nu pica iarăşi în ghearele păsărilor de pradă.
A văzut de departe crescătoria şi bucuria
reîntoarcerii i-a furnizat ultima rezervă de adrenalină. A aterizat direct pe
trapă. Inima îi bătea tare. În faţa crescătoriei era un om. Când i-a recunoscut
faţa acestuia, s-a liniştit. S-a
dezechilibrat şi a picat de la înălţime, în zăpada de dedesubt. Era îngheţat şi
epuizat.
***
Sentimentul revenirii unui porumbel acasă, indiferent dacă
este vorba de zece, o sută, o mie de kilometri este adevărata frumuseţe a sportului
columbofil.
Cea mai mare plăcere o simți atunci când un porumbel
campion, pe care îl credeai pierdut, se întoarce acasă. Ceea ce un columbofil
simte în acel moment este dificil de descris în cuvinte. Pentru majoritatea
înseamnă mai mult decât câştigarea locului întâi.
Ionel a luat în mâini pasărea pe jumătate îngheţată.
Inima îi bătea la fel de tare, ca şi inima porumbelului din mâinile sale. A realizat
că dacă nu s-ar fi aflat în faţa crescătoriei în acel moment, mai mult ca
sigur, acesta nu ar fi supravieţuit. Nu-şi imagina cum a putut zbura în astfel
de condiţii. Aripile îi erau îngheţate. Mai târziu avea să afle că din aripa stângă
îi lipseau două remige, a şasea şi a şaptea.
A intrat repede cu porumbelul în casă, la căldură. Încă
nu ştia despre ce porumbel era vorba, dar ceva în subconştient îi spunea că
este el, “Last Blue”.
Deocamdată nu putea să citească seria de pe inel,
acesta fiind acoperit cu gheaţă. Însă nu seria conta acum. Salvarea porumbelului
reprezenta prioritatea numărul unu.
Soneria sună, iar Ionel se grăbi să deschidă uşa de la
intrare. Era Mircea, prietenul său, care sosise într-un suflet. Din tonul vocii,
de la telefon, a înțeles că e vorba de ceva foarte important.
După un moment de tăcere, Ionel îi spuse:
-
S-a întors
acasă!
Mircea era intrigat de faptul că Ionel nu-i oferea mai
repede toate detaliile.
-
Cine
s-a întors? întrebă el repede.
-
Cine
crezi? replică Ionel, tot cu o întrebare.
-
Mă mai
ţii mult pe jar?
Ionel a realizat că nu mai putea pune la încercare, pentru
mult timp, răbdarea prietenului său.
-
Un
porumbel pierdut la zborurile din această toamnă. Un porumbel pe care l-am
crezut mort cu ceva timp în urmă. Un porumbel care m-a învăţat că totul este
posibil, cu speranţă şi credinţă.
-
Este
vorba de “Last Blue”, nu-i aşa?
-
“Last
Blue” a dispărut la Nikolaev, continuă Ionel. “Blue Miracle” a ajutat un copil să
iasă la suprafaţă din lumea de vis în care se afla, “Blue Survivor” a reuşit să
scape din ghearele uliului, iar porumbelul de care vorbesc eu a reuşit să
evadeze din mâinile unui braconier şi să ajungă acasă pe jumătate îngheţat. Toţi
la un loc sunt unul şi acelaşi, un porumbel albastru minunat.
S-a ridicat în picioare şi, în timp ce se îndrepta
spre ieşirea din casă, spuse:
-
Vino,
te rog!
Tânărul l-a urmat în crescătorie. Pe cea mai de sus
odihnitoare stătea porumbelul albastru. A început să turuie imediat ce şi-a văzut
stăpânul.
Era “Last Blue”. Trecuseră trei luni de când îl văzuse
ultima oară. Datorită unei greşeli fusese îmbarcat la etapa care îi schimbase viața
pentru totdeauna. Era foarte slăbit şi obosit, însă în ochi i se putea citi
bucuria de a se afla iarăşi în propria crescătorie.
-
Uimitor!
exclamă tânărul.
-
Acest
porumbel reprezintă la un loc toate frumuseţile şi greutăţile sportului
columbofil. Probabil că mulţi porumbei trec prin aceleaşi greutăţi, însă pe noi
crescătorii nu ne interesează decât partea cu rezultatele. Acest porumbel mi-a
schimbat ireversibil viziunea mea despre acest sport.
-
Şi
mie, adăugă tânărul. Dar tot vreau să dau de urma aceluia care l-a ținut închis.
Astfel de oameni nu au ce căuta printre noi.
-
Frustrarea
va exista mereu în această lume. Dar niciodată astfel de oameni nu vor obţine
altceva decât dispreţul celor din jur.
***
Femeia, închise telefonul, apoi se întoarse către fiul
său, spunând:
-
Porumbelul
albastru a ajuns în dimineaţa asta acasă. În ultimele trei luni a fost, mai întâi
rănit de uliu, apoi a ajuns în mâinile unui braconier.
-
Ştiu,
mamă! îi răspunse acesta.
Sfârşitul primei părți
Continuarea, aici:
Primele 8 capitole, aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu