Capitolul VIII
BRACONIERUL
“Oamenii sunt ca apa. Îşi găsesc singuri
propriul nivel.”
-
John
C. Maxwell”
“Last Blue” a ajuns într-o crescătorie străină. Era împreună
cu o mulţime de porumbei. Unii dintre ei, puţini la număr, aparţineau crescătoriei,
însă majoritatea erau la fel de străini ca şi el.
Putea percepe starea generală de tensiune şi de stres,
amplificată de aglomeraţia porumbeilor.
Cu câteva ore în urmă a fost scos cu brutalitate din
cutie şi a simţit cum îi sunt retezate majoritatea penelor din aripa stângă. S-a
zbătut, încercând să scape din mâna braconierului(8), dar nu a reuşit.
Apoi
a fost aruncat pe podea. Instinctual, şi-a deschis aripile pentru a zbura, însă
s-a dezechilibrat şi a căzut. A înțeles că nu va mai putea zbura prea curând.
Nu atât din cauza rănii provocate de uliu, cât datorită mutilării la care
fusese supus de către acel om rău.
Mâncarea le era aruncată pe podeaua crescătoriei, o
singură dată pe zi. În scurt timp a învăţat că trebuia să fie foarte rapid
pentru a prinde câteva boabe. Apa, în schimb, era întotdeauna la discreţie, dacă
apă se putea numi acel lichid verde şi vâscos. Aceasta era întotdeauna
completată, ci nu schimbată.
Era trist. Dar nu va renunţa niciodată. Va încerca să
scape din această închisoare.
***
Şoferul se deplasa cu viteză mare spre Ploieşti.
Trebuia să ajungă să lase, unui anume Ionel, şi cutia cu acel porumbel rănit pe
care i-l înmânase cunoştinţa sa, acel columbofil ciudat, Andrei.
-
Ce or
fi găsind aceşti oameni la aceste păsări? se gândea el, cu voce tare. Atâtea
sacrificii, bani aruncaţi pe fereastră. Auzi! Să trimiţi porumbelul cu maşina
la destinaţie.
Din cauza ploii dese, aproape că nu a zărit
autostopistul. A oprit totuşi la câţiva metri mai departe, deoarece prefera să aibă
un partener de discuţie. Mai avea destul de mulţi kilometri de parcurs.
La un moment dat, privirea autostopistului a căzut pe
cutia de pe bancheta din spate a maşinii.
-
Eşti
columbofil? îl întrebă repede acesta.
-
Nu. Îi
fac doar un serviciu unei cunoştinţe. Mie unul nu prea îmi plac păsările şi
animalele, în general, răspunse şoferul.
-
Eu
cresc porumbei. Mă pot uita la el, te rog?
Fără să mai aştepte răspunsul şoferului, autostopistul
a scos porumbelul din cutie şi l-a examinat. A simţit muşchii elastici care încadrau
sternul lung. I-a desfăcut aripile, analizând cu atenție remigele primare(9).
A observat că ultimele patru sunt aproape egale ca mărime, între acestea şi
celelalte şase existând un decalaj vizibil. Cu siguranţă avea în mâini o pasăre
deosebită.
-
Nu
pare un porumbel prea reuşit, minţi el. Care-i povestea lui?
Ştiu
doar că a fost rănit de uliu, iar cunoştinţa mea l-a reparat. Acum îl duc adevăratului
proprietar.
Autostopistul şi-a deschis telefonul, s-a conectat la
Internet şi a căutat seria inelului.
Când a descoperit rezultatele obţinute de acest
porumbel, inima a început să-i bată cu putere. Trebuia să aibă această pasăre în
voliera sa. Se putea mândri cu acest porumbel în faţa tuturor cunoştinţelor. Va
fi şi el în rândul lumii. Iar dacă îi va oferi cineva o sumă destul de bună, de
ce nu, îl va vinde.
-
Nu-i înţeleg
pe acei columbofili care spun că iubesc porumbeii, dar în schimb îi trimit în
concursuri, la sute de kilometri distanţă. Săraca pasăre! Câte o fi îndurat? Eu
cresc porumbei doar de plăcere, minţi iarăşi autostopistul.
-
Nu ştiu
ce să zic. Nici eu nu sunt de acord cu această pasiune, dar nu e treaba mea.
-
Eu aş
putea să-i ofer o viaţă adevărată, fără să fie nevoit să zboare mii de
kilometri pentru a obţine, în cel mai fericit caz, o cupă pe care să se depună
praful.
După o scurtă pauză, autostopistul a simţit că sosise
momentul pentru a-şi formula cererea. Spera că îl sensibilizase destul pe acest
şofer, novice în ale sportului columbofil.
-
Dă-mi-l
mie, te rog! Nu cred că va supravieţui în starea în care se află, dacă ajunge
pe mâna stăpânului nemilos.
-
Am
promis să-l duc la destinaţie. Nu pot face una ca asta. Ce să-i spun omului?
-
Spune-i
că a murit, îi sugeră autostopistul. Şi nici nu eşti prea departe de adevăr.
Starea lui este critică.
***
-
Ştii
de ce niciodată un braconier nu va putea obţine rezultate cu porumbeii?
Lui Ionel îi plăcea să testeze modul de gândire al
prietenului său.
-
Păi în
primul rând, cred că un braconier nu va putea să-şi formeze o familie proprie
de porumbei. Chiar dacă ar descoperi un super porumbel nu va şti cum să
procedeze cu el. De regulă, îl va vinde cu prima ocazie.
-
Ai
dreptate, încuviinţă Ionel.
-
Şi,
apoi, permiţând accesul în crescătorie porumbeilor străini, nu va reuşi
niciodată să aibă păsări sănătoase. Fiecare porumbel va veni cu propriile boli şi
propria imunitate.
-
Şi
asta e adevărat. Dar cel mai important aspect este acela că braconierul le va
lua porumbeilor cea mai mare plăcere, aceea de a zbura liberi. Porumbeii vor simţi
asta şi niciodată nu se vor putea ataşa de crescătorie sau de crescător. Iar
această moştenire o vor transmite generaţiilor viitoare.
-
Eu, continuă
Mircea, cred cu tărie că un braconier este un hoţ, iar hoţul nu va oferi
niciodată porumbeilor o alimentaţie corespunzătoare, ce să mai vorbim de
programe de pregătire şi recuperare. Pentru că mentalitatea hoţului este
aceea de a fura, nu de a oferi. Însă, odată cu porumbelul, braconierul nu poate
fura şi stilul de lucru al columbofilului.
-
Şi totuşi
aceşti oameni sunt un rău necesar, în anumite momente. Ei ajută, într-un fel,
la selecţia porumbeilor.
După un timp, Mircea întrebă:
-
Dar de
ce ai pornit discuţia asta? Încă te gândeşti la posibilitatea ca “Last Blue” să
fi ajuns în mâinile unui astfel de om, nu?
-
Cel
puțin aşa ar mai fi o speranţă.
Apoi continuă:
-
Săptămâna
trecută am sunat-o pe doamna Otilia, femeia din Polonia care a avut grijă de
“Last Blue”. S-a întristat foarte tare când
i-am dat ultimele veşti. M-am
oferit să-i trimit doi pui albaştri fiului său. M-a refuzat, spunând că au mai
avut această discuţie, iar băiatul i-a spus, citez: “Porumbelul albastru se va întoarce la mine, mamă. O să vezi!”
-
Ştii
ce? Simt că şi tu crezi asta, îi spuse tânărul.
***
Zilele treceau una după alta, la fel de monotone şi
triste, doar porumbeii aflaţi în crescătoria braconierului erau mereu alţii.
“Last Blue” putea observa cum porumbeii din
compartimentul alăturat sunt forţaţi să zboare afară, în repetate rânduri pe
timpul zilei. Strategia braconierului era una foarte simplă, dar foarte eficientă.
Înălţa porumbeii, iar atunci când în stol intra un porumbel străin, aceştia
erau chemaţi la mâncare. Porumbeii, întotdeauna flămânzi, coborau rapid, iar străinul
nu avea nicio şansă. Mai ales puii picau foarte uşor în capcana braconierului.
Erau destul de mulţi porumbei mutilaţi de sofisticatele dispozitive de prindere
ale acestuia. Acoperişul crescătoriei era plin de tot felul de capcane.
Porumbelul albastru privea afară, prin plasa volierei.
La orizont putea zări munţii, iar undeva, dincolo de aceştia, ştia că se află
copacul cel înalt şi acoperişul albastru.
***
“Inteligenții
joacă roluri față de alții. Proştii joacă roluri față de ei înşişi şi, dacă sunt
prea proşti, reuşesc să se înşele singuri.”
-
Garabet
Ibrăileanu
-
Haide să-ţi
arăt ce păsări noi am în volieră, zise braconierul, către tânărul său ucenic.
-
Ai
prins ceva nou? întrebă iute acesta.
-
Bineînţeles.
Mai ales puii tardivi(10) merg foarte bine pe vremea asta. Fraierii
scot pui din porumbeii care au zburat bine în concursuri, iar ce nu prinde
uliul, prind eu, se lăudă el, zâmbind.
Au intrat în volieră, iar braconierul a prins cu
brutalitate o porumbiţă solzată.
-
Vezi
solzata asta? Are inel de Bulgaria. Am prins-o astă vară, în timpul zborurilor.
O să o împerechez cu olandezul albastru, pe care l-am luat la schimb pe un porumbel bătrân, scăpat
din matca unui columbofil vecin.
-
Câte
perechi bagi la reproducţie anul viitor?
-
În jur
de patruzeci. Trebuie să scot mulţi pui, deoarece de regulă doar puţini
trăiesc.
Tânărul vedea condiţiile precare în care erau ţinuţi
porumbeii şi înțelegea motivul pentru rata mică de supravieţuire a puilor.
Uşa crescătoriei aproape că nu se mai putea deschide,
din cauza găinaţului depus pe podea.
-
Şi cu
restul ce faci? întrebă acesta, uitându-se de jur împrejur. Ai peste două sute
de păsări aici.
-
Pe cei
fără valoare îi vând, evident. Le-am fabricat pedigree frumos colorate. Merg
bine, mai ales în târguri.
-
Puii
prinşi îi înveţi la tine?
-
Depinde.
Cam ştiu de unde sunt fiecare. Le cunosc seriile inelelor la aproape toţi columbofilii
din zona noastră.
Braconierul râdea cu gura până la urechi. Se simţea
bine, oferind lecţii de braconaj. Se simţea deştept. Îl bătu pe umăr pe tânărul
ucenic, spunându-i:
-
Vreau să-ti
arăt ceva deosebit. Un mascul albastru de anul ăsta, pe care l-am luat de la un
şofer. A fost rănit de uliu. Are rezultate foarte bune, i-am găsit seria pe
net. E pe aici pe undeva.
Prindea cu mişcări subtile toţi masculii albaştri din crescătorie,
le verifica seria, apoi, nemulţumit, îi arunca pe podea cu brutalitate. Devenea
din ce în ce mai agitat.
-
Nu se
poate! Trebuie să fie aici undeva. I-am tăiat cu foarfeca aproape toate penele
dintr-o aripă.
După câteva minute, tânărul ucenic îl întrebă:
-
Te-ai
gândit că fiind pui de anul ăsta, probabil, nu avea năpârlite ultimele remige?
Braconierul îşi dădu fesul jos şi se scărpină în cap,
gândindu-se la cele spuse de tânăr.
-
Despre
ce naiba năpârlire vorbeşti? Ieri era aici.
Apoi a deschis brusc trapa, gonind afară porumbeii.
-
Îi
scot la zbor. Dacă a scăpat cumva şi mai este prin zonă, o să mi-l aducă înapoi.
Pe vremea asta majoritatea columbofililor îşi ţin porumbeii închişi.
-
Nu îţi
e frică de uliu? E zăpadă afară.
-
Ce mai
contează unul în plus sau în minus, îi răspunse braconierul. Are balta peşte. Şi,
oricum, toţi la un loc nu valorează cât acel mascul albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu