Viata de porumbel - VII. Atacul uliului, de Marius Nicolae

Capitolul VII

ATACUL ULIULUI

“Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o, ca să ne ferim de el”

-          La Fontaine

“Last Blue” zburase toată ziua. Dar nu era obosit. Zbura spre casă.

Îşi setase totuşi în memorie şi coordonatele locaţiei băieţelului. I-a fost destul de greu să se despartă de acesta, însă ceva, din codul lui genetic, îl îndemna spre casă. Cu cât toamna îşi intra mai mult în drepturi, cu atât, în interiorul său, simţea mai acut instinctul migrator al ascendenţilor săi.

De câteva ore începuse ploaia. La început a ocolit acel front atmosferic, dar curând şi-a dat seama că se abătea prea mult din drum. Era aproape seară. Îşi dorea cu disperare să poată zări copacul cel înalt şi acoperişul albastru. Se avântă cu toată viteza în plafonul de nori, traversându-l direct. 

Uliul a atacat fulgerător. “Last Blue” a făcut o eschivă rapidă, plonjând cu uliul pe urmele sale. Nu putea avea chiar aşa mare ghinion. Mai erau aproximativ o sută de metri până la zona de copaci şi case, unde se putea pierde de urmăritorul său. Uliul era la doar câţiva metri distanţă în spatele său.

Cincizeci de metri şi putea scăpa. A făcut din nou o eschivă şi a reuşit să mărească spaţiul dintre el şi urmăritor.

Încă douăzeci de metri. A simţit privirea uliului aţintită asupra lui şi, brusc, a intrat într-o stare de hipnoză. De parcă uliul îi dicta să se oprească. Aproape imediat a micşorat viteza.

A simţit ghearele uliului, străpungându-i pieptul. În aceeaşi secundă un fluierat puternic l-a scos din starea de hipnoză indusă de uliu şi, cu ultimele puteri, s-a smuls din ghearele acestuia, căzând în gol.

***

-         L-a scăpat, strigă unul dintre băieţi, uitându-se în direcţia uliului.

Se înarmase deja cu un băţ, fiind pregătit să intervină, dacă uliul porumbar şi-ar fi reluat atacul.

-         Să mergem să-l căutam, zise repede celălalt.

Băieţii urmăriseră, cu sufletul la gură, goana disperată a porumbelului din calea uliului. Fluieraseră cu putere, atunci când uliul prinsese porumbelul, iar acesta speriat dăduse drumul prăzii.

După câţiva metri, l-au găsit. Porumbelul stătea culcat pe pământ, paralizat de frică. Băieţii l-au prins repede. Pasărea era plină de sânge.

-         Este rănit. Nu cred că va supravieţui.

-         Cunosc eu pe cineva care îl poate salva. Verişorul meu, Andrei, creşte porumbei voiajori. Cu siguranţă îl poate face bine.

Andrei a ascultat povestea băieţilor, în timp ce verifica rana porumbelului. Guşa îi era perforată.

-         Va trebui cusut. Să sperăm că va fi bine după aceea.

Băieţii erau în culmea fericirii. Au urmărit cu maximă curiozitate întreaga operaţiune, au dat chiar şi o mână de ajutor. Salvaseră o viaţă. Era un sentiment nou pentru ei. De obicei, în jocurile pe care le jucau zilnic pe calculator, distrugerea era principala lor activitate.

-         Andrei, ce ai de gând să faci cu el acum? îl întrebă unul dintre băieți.

-         O să-l ţin o perioadă la mine. Trebuie să se refacă înainte de a putea zbura iarăşi. Probabil este un porumbel rătăcit de la concursuri.

-         Pe ce te bazezi când spui asta? îl întrebă celălalt băiat.

-         Uită-te pe piciorul stâng. Acest inel negru de plastic conţine cip-ul electronic de concurs⁽⁷⁾.

-         La ce foloseşte acest cip?

-         În momentul întoarcerii din concurs porumbelul calcă pe o trapă electronică, iar în memoria acesteia se înregistrează ora, minutul şi secunda sosirii. Cu aceste informaţii se stabilesc clasamentele de concurs.

Apoi, după câteva momente, Andrei adăugă:

-         De regulă, cip-urile se scot după terminarea sezonului. Acest porumbel îşi caută casa de ceva vreme. Ultima etapă cu puii a avut loc în urmă cu cel puțin o lună. O să-i caut stăpânul pe Internet.

***

Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă. Ploua mărunt.

Ionel se afla, ca de obicei, printre porumbei. Scruta orizontul în aşteptarea porumbelul albastru. Dacă acesta plecase întradevăr spre casă, aşa cum îi scrisese acea femeie din Lublin, ar trebui să ajungă în curând.

Timpul trecea din ce în ce mai greu. A fost trezit la realitate de soneria telefonului din buzunar. Un număr necunoscut.

-         Alo! răspunse acesta.

-         Bună ziua! se auzi vocea de cealaltă parte. Sunteţi domnul Ionel Şerbănescu?

-         Da, încuviinţă Ionel. Vă ascult.

-         Mă numesc Andrei Ionescu şi vă sun în legătură cu un porumbel albastru. După seria de pe inel este al dumneavoastră.

Ionel a devenit dintr-odată curios.

 -         Un verişor de-al meu şi prietenul acestuia mi l-au adus aseară, sfâşiat de uliu. L-am cusut şi se află într-o stare destul de bună acum. Însă nu cred că mai poate zbura, deşi distanţa până la dumneavoastră nu ar fi foarte mare. E vorba de maxim o sută de kilometri în linie dreaptă, eu fiind din Râmnicu Sărat.

După ce Andrei i-a furnizat şi seria inelului, Ionel nu mai avea niciun dubiu. Era vorba de “Last Blue”.

A început să calculeze. Porumbelul zburase într-o singură zi aproape şapte sute de kilometri şi, probabil, dacă nu ar fi fost răpus de uliu, ieri seară ar fi putut ajunge în crescătorie.

-         Mai sunteţi pe fir? întrebă Andrei.

-         Mă scuzaţi! Sunt cu totul uimit. Acest porumbel s-a pierdut în urmă cu o lună de zile, la zborul de Nikolaev. Ieri am primit o scrisoare din Lublin, Polonia, şi se pare că a stat acolo, în tot acest timp.

-         Extraordinar! exclamă Andrei. Asta dovedeşte teoria mea. Eu mereu am crezut că porumbeii rătăciţi rămân într-un singur loc tot acest timp şi, apoi, dacă pleacă spre casă, ajung în aceeaşi zi sau în ziua următoare.

-         Vă mulţumesc că aţi avut grijă de el.

-         Cu plăcere. O să vi-l trimit cu o cunoştintă la Ploieşti. Mâine seară ar trebui să ajungă. Se va reface mult mai repede în propria crescătorie.

-         Sunteţi un adevărat columbofil şi un om deosebit.

Ionel tocmai ce terminase de povestit cele întâmplate, vecinului său.

-         M-ai lăsat fără cuvinte, îi spuse Mircea, după câteva clipe. “Last Blue”, devenit “Blue Miracle”, era cât pe ce să devină hrană uliului. Dar a reuşit să supravieţuiască. Îi putem spune “Blue Survivor”, de acum înainte, pentru că este un adevărat supraviețuitor.

-         Aşa e, încuviinţă Ionel. Crezi că totul se termină aici? Nu ştiu de ce, dar am o presimţire că nu.

-         Tu şi flerul tău! Trebuie să gândim pozitiv. “Last Blue” va fi aici, dintr-un moment în altul. De ce nu suni pe acel număr de contact pe care ţi l-a dat domnul Andrei?

După câteva clipe, Ionel zise:

-         Aşteaptă! Sun chiar acum.

A scos telefonul din buzunar şi a format, cu mâinile tremurânde de emoţie, numărul de telefon al persoanei de contact.

-         Alo! Da, se auzi vocea de la capătul celălalt al conexiunii.

-         Alo! Mă numesc Ionel Şerbănescu şi am fost informat că domnul Andrei Ionescu v-a înmânat un porumbel pentru a mi-l aduce la Ploieşti.

-         Bună ziua! Cu regret trebuie să vă anunţ că porumbelul dumneavoastră nu a supravieţuit. Îmi pare rău! Rana i-a fost fatală.

Ionel a închis telefonul, reuşind cu greu să-şi stăpânească furia. Nu putea concepe aşa ceva. Cu câteva momente înainte era plin de speranţă, iar acum…

Mircea a simţit că nu era de bine. Îi era frică să întrebe.

-         Nu a supravieţuit. “Last Blue” a murit din cauza rănii provocate de uliu.

-         Nu se poate. Nu pot să cred aşa ceva. De ce nu ai cerut o dovadă, inelul de exemplu?

-         Pentru că dacă mai există o şansă ca “Last Blue” să fie în viaţă, nu vreau să fie mutilat, doar din dorinţa mea de a avea acel inel.

-         Înţeleg. Şansa la care te referi ar fi ca porumbelul să fi ajuns în mâinile unui mincinos.

Continuarea, aici:

VIII. Braconierul