Capitolul V
UN PORUMBEL RĂTĂCIT
“Și chiar de nu voi fi un far, ci o
candelă, ajunge.
Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot
ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”
-
Nicolae
Titulescu
Putea simţi panica porumbeilor, în momentul lansării.
Deşi s-a ridicat foarte sus în aer, simţul de orientare îi era paralizat. “Last
Blue” nu putea să identifice poziţia propriei crescătorii. Busola internă nu-i mai
funcţiona corect.
Percepuse acea modificare, încă din maşina de
transport, cu o zi în urmă. Ceva, ca un ecran mat, se transpusese între el şi
mediul înconjurător. Nu putea identifica direcţia corectă. Era pierdut.
Nu-i fusese niciodată aşa de frică. Oricât de sus ar
fi zburat, oricât de multe tururi de recunoaştere ar fi efectuat, totul era în
zadar.
Stolul s-a spart în bucăţi din ce în ce mai mici. Totul
era o loterie în absenţa simţului orientării.
Cele
mai norocoase păsări au ajuns, evident întâmplător, să zboare pe direcţia corectă,
apoi, bazându-se pe experienţa vizuală dobândită în etapele precedente, au reuşit
să ajungă în propriile crescătorii.
În schimb, “Last Blue” zbura în derivă de cel puţin nouă
ore. Nu ştia încotro se îndreaptă, dar şi-a propus să zboare, atâta timp cât
aripile îl vor asculta.
Şi-a văzut majoritatea tovarăşilor de zbor, picând pe
rând tentaţiei de a coborî în crescătorii străine, pentru a găsi mâncare şi apă.
Alţii s-au lovit, epuizaţi, de cablurile electrice sau de copaci. Mulţi au confundat
şoselele cu apa şi s-au aruncat înspre acestea, găsindu-şi sfârşitul sub roţile
maşinilor.
A zburat mai departe. Grupul din care făcea parte se
subţia continuu. Trebuia să ajungă acasă. Spera să fie pe direcţia corectă.
Aripile îl dureau din ce în ce mai tare, muşchii
pieptului îl frigeau, fiecare bătaie de aripi devenise o adevărată tortură
pentru mica pasăre.
A căzut în gol, iar cu ultimele puteri s-a agățat de acoperişul
unei case. Era epuizat atât fizic, cât şi psihic. Şi-a deschis ciocul larg,
respirând cu putere pentru a-şi reechilibra temperatura internă. Aripile îi atârnau
fără vlagă. După câteva zeci de minute, timp în care răsuflarea i-a revenit la
normal, a început să-şi restabilească priorităţile. Acum prioritatea numărul
unu era găsirea unei surse de apă.
***
Băiatul a venit în bucătărie, privind fix în direcţia
mamei sale. Femeia a simţit privirea acestuia şi s-a întors brusc.
-
Este
ceva în neregulă cu tine. Simt asta.
Băiatul, fără să spună nimic, s-a întors şi a ieşit din
casă. Femeia l-a urmat îndeaproape. Când
a deschis uşa care dădea în curte, a văzut cum băiatul privea ţintă către ceva
aflat la câţiva metri în faţa lui. S-a apropiat de el, l-a luat în braţe, lăsându-se
în genunchi. Putea vedea acum ce-i captase atenţia. Un porumbel voiajor
albastru încerca să bea apă din rigola de scurgere.
Plecaseră din România cu câteva luni în urmă, în căutarea
unor noi soluţii pentru boala băiatului. Medicii români le spuseseră că nu erau
prea multe şanse, dar ei nu renunțaseră să spere.
Au închiriat o casă la marginea oraşului Lublin în
Polonia, pentru că aici au găsit un medic care-i oferise speranţe.
-
Este
un porumbel voiajor de concurs, îi zise femeia.
Tatăl ei crescuse porumbei, îşi amintea cât de mult iubise
acesta porumbeii. În copilărie se ataşase foarte mult de aceste minunate făpturi,
însă după moartea tatălui fusese nevoită să renunţe la ei. Uneori, în puţinul
timp liber pe care îl avea la dispoziție, se lăsa pradă nostalgiei, privind
minute în şir la zborul porumbeilor din vecinătatea casei lor.
-
Este
epuizat. Probabil a parcurs sute de kilometri. Va trebui să-l hrănim.
Femeia a intrat repede în casă şi a revenit, după câteva
minute, cu o farfurioară plină de seminţe şi firimituri de pâine şi cu un bol
cu apă, pe care le-a aşezat în curte, între ei şi porumbelul albastru.
Băiatul privea cu interes modul în care porumbelul se
apropie la început timid, apoi cum acesta se aruncă pur şi simplu asupra vasului,
bând cu lăcomie. Se opri doar pentru a ciuguli câteva seminţe, revenind repede
la bolul cu apă.
Era pentru prima dată, după mult timp, când băiatul părea
interesat de ceva din lumea înconjurătoare.
-
Acest
porumbel este în căutarea propriei case, îi spuse femeia din nou. Doar că
uneori, din diverse motive, busola internă a acestor păsări nu se mai poate
conecta la câmpul magnetic al Pământului. Atunci se rătăcesc, însă întotdeauna
vor încerca să ajungă acasă. Propria crescătorie îi va atrage mereu, ca un
magnet.
***
Era prima noapte, din scurta lui existenţă, pe care şi-o
petrecea afară. Cunoştea, din datele transmise de ceilalţi porumbei, pericolele
la care se expunea. Trebuia să găsească un adăpost cât mai înalt, dar totuşi
ferit vederii. S-a cuibărit la streaşina casei. Aici nu-l puteau ajunge
pisicile, iar păsările răpitoare nu l-ar fi putut zări. Şi-a propus ca, odată
cu primele raze de soare, să zboare din nou către casă.
Noaptea a trecut foarte greu pentru porumbelul
albastru. Îi lipseau foarte mult confortul şi siguranţa propriei crescătorii.
“Last Blue” era deja pe cer când s-a luminat de ziuă.
Însă şi-a dat curând seama că nu va putea ajunge departe. Epuizarea îi menţinea
starea de confuzie. După un timp a revenit pe acoperişul casei, unde primise mâncare
cu o zi în urmă. A văzut în curte bolul cu apă şi farfuria cu mâncare. A coborât!
***
-
Porumbelul
albastru a revenit, mamă!
Femeia a fost iniţial şocată, apoi a izbucnit în plâns.
Erau primele cuvinte ale lui Mihăiţă. Atunci când acesta fusese diagnosticat cu
autism, i se spusese că şansele de a putea fi extras din acea lume de vis, unde
era prizonier, erau foarte, foarte mici.
Mamei băiatului nu-i venea să creadă. Visa oare?
A fugit spre băiat, muşcându-şi în acelaşi timp buzele, pentru a fi sigură că
totul este aievea, însă s-a oprit brusc pentru a nu speria porumbelul. A
încercat să se comporte cât mai firesc, aşa cum fusese sfătuită de medicul
specialist.
-
Tu i-ai
pus mâncare şi apă? îl întrebă ea încet.
-
S-a rătăcit...
Este speriat… Nu-şi poate găsi casa...
Lacrimile îi curgeau pe obraji femeii, în timp ce cu mâinile
tremurânde încerca să apese tastele telefonului. Voia ca soţul ei să afle cât
mai curând.
***
“A merge cu un prieten prin întuneric este
mult mai bine decât a merge singur prin lumină.”
-
Helen
Keller
“Last Blue” survola zona fără încetare, în speranţa că
va redescoperi direcţia către propria crescătorie. Pe cer erau o mulţime de
stoluri, dar niciunul nu avea amprenta energetică a propriului stol. A ales să
nu zboare împreună cu aceste stoluri, a ales să rămână singur.
Îi plăcea, în schimb, compania băieţelului. Mânca repede
hrana oferită de acesta, apoi întârzia o vreme în compania lui. Simţea o nouă
legătură formându-se între el şi acest băieţel. Simţea că băieţelul îl poate înţelege.
După câteva zile starea de oboseală i-a dispărut, apoi
ceva s-a întâmplat. În timp ce zbura la o altitudine foarte mare, vălul de pe
ochi i-a căzut ca prin minune, iar acum
putea identifica din nou traiectoria spre casă. Instinctual, a zburat imediat pe
acea direcţie, dar ceva îl ţinea pe loc. O parte din el voia să plece imediat
spre casă, însă o altă parte voia să mai rămână. Băieţelul era motivul.
***
Femeia obişnuia să privească din spatele uşii, cum băiatul
urmărea, minute în şir, zborul solitar al porumbelului albastru. La început i-a
fost puţin teamă, ca nu cumva porumbelul să fie atras de vreunul dintre
stolurile de porumbei din vecini, însă şi-a dat repede seama că acest porumbel
este unul special.
Trecuseră treizeci de zile de când pasărea făcea parte
din viaţa lor. Starea băiatului se îmbunătăţea continuu. Exact aşa cum le
spusese şi medicul, în momentul când minunea se va produce, procesul de însănătoşire
va fi continuu şi ireversibil.
În dimineaţa următoare, băieţelul a intrat în bucătărie,
spunând:
-
Porumbelul
albastru a plecat, mamă. Dar va reveni, cândva în viitor! Mi-a zburat pe umăr,
ca şi cum ar fi dorit ca eu să fac alegerea în locul său. L-am eliberat…
-
Totul
o să fie bine, îl linişti femeia. Uite, într-una din zile am notat seria
inelului de pe piciorul lui!
Scoase din buzunar bucățica de hârtie pe care scrisese
seria porumbelului, apoi adăugă:
-
O să-l
căutam pe Internet. Dacă avem noroc, o să-i găsim proprietarul. Îi putem scrie acestuia
şi vom afla dacă a ajuns întradevăr acasă.
Porumbelul albastru nu a mai revenit în dimineaţa următoare.
© Marius Nicolae
ceva fantastic astept continuarea!!!
RăspundețiȘtergere