Viata de porumbel - Prolog, de Marius Nicolae

PROLOG

“Visele nu se risipesc. Dar nici nu zboară, dacă nu le dai aripi.”

-          Pablo Neruda

Porumbelul albastru s-a ridicat în aer, zburând cu toată viteza spre linia orizontului. Plăcerea zborului îl copleşea. De aici de sus, copacii, casele, oamenii, păreau mult mai interesanţi. Culorile căpătau cu totul alt înţeles. Totul era minunat.

A realizat că se depărta cu viteză mare de crescătorie şi inima a început să-i bată cu putere. Apoi a simţit ceva, în interiorul său, care îl atrăgea înapoi acasă, ca şi cum crescătoria ar fi fost un magnet uriaş ce funcţiona pe propria lui frecvenţă. S-a întors.

A descoperit stolul şi s-a alăturat acestuia. A recunoscut repede porumbeii. Majoritatea erau fii şi fiicele lui. Îi crescuse pe toţi cu mare dragoste. Să poată zbura împreună cu ei, era o adevărată încântare.

Nu ar fi părăsit pentru nimic în lume locul în care îşi crescuse, generaţii după generaţii, puii.

Ceva l-a făcut să tresară, ca şi cum o amintire aflată undeva, în adâncul sufletului său, ar fi vrut să iasă la suprafaţă. Nu voia să se gândească  acolo. Acum zbura şi ăsta era cel mai important lucru. Zborul fusese visul său dintotdeauna. Îşi amintea clipa când văzuse pentru prima oară lumina zilei. Îşi amintea de bucuria zborului trăită prin ochii părinţilor săi. Aceştia fuseseră Zburători.

A simţit cum este tras cu putere în jos. A deschis ochii şi a văzut plasa volierei. Acea plasă care îi definea limitele libertăţii. Totul fusese doar un vis, un vis pe care şi l-ar fi dorit fără de sfârşit.

Era un Reproducător, se obişnuise de multă vreme cu această idee. Niciodată nu va putea zbura dincolo de plasa volierei.

Însă, în sufletul lui, spera că va veni o zi când această plasă va dispărea.

Cine ştie? Poate atunci când va fi destul de bătrân, iar stăpânul său nu va mai avea nevoie de el, se va îndura şi-l va elibera.

Dar oare va mai putea zbura atunci? Măcar o singură dată…

Sau poate în altă viaţă…

Prima parte a cartii "Viata de porumbel", aici:

 http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-porumbel.html

 

Viata de porumbel - XXIX. ColumboNET

Capitolul XXIX

COLUMBONET

“Pe cer nu este nici o diferenţă între Est şi Vest. Fiecare om îşi creează propriile diferenţe şi apoi le crede adevărate."

-        Buddha

Trecuseră mai mult de zece ani de când pierduse porumbelul său preferat. Mihăiţă nu îl putuse uita niciodată. La intrarea în crescătorie, primul lucru pe care îl puteai vedea era poza lui Last Blue. A păstrat contactul cu familia din Arad, era la curent cu toate noutăţile în legătură cu acesta şi era convins că porumbelul se află la locul potrivit.

Sângele porumbelului albastru se dovedise a fi cu adevărat de campion, familia de păsări pe care şi-o formase de-a lungul timpului, după sfaturile domnului Ionel şi a bunicului George, nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra acestui fapt.

Mihăiţă îşi aducea aminte cu tristeţe de trecerea în nefiinţă a bunicului, în urmă cu patru ani. Acesta murise fericit, înconjurat de familia sa şi de porumbei.

-        Ai încredere în porumbeii tăi, Mihăiţă! Ei îţi pot arăta calea dreaptă în viaţă, îi spusese bunicul George. Trebuie doar să-i iubeşti şi să-i respecţi.

Plânsese foarte mult. Ultimele cuvinte ale bătrânului îl marcaseră foarte tare:

-        Mihăiţă, columbofilia poate fi practicată în moduri diferite, însă sunt destul de mulţi aceia care o iau pe un drum greşit. Fascinaţia duce la dependenţă, iar unii fac orice pentru a reuşi. Orgoliul şi încăpăţânarea umană sunt definitorii în anumite circumstanţe. Dacă unii columbofili ar arăta mai multă atenţie propriilor familii, atunci şi familiile lor ar arăta mai multă atenţie pasiunii lor. Nu am obţinut mereu rezultate bune, pe vremea când concuram. Iar asta m-a făcut, deseori, mai morocănos şi mai puţin sociabil. Nu voi uita niciodată privirea fiului meu, Ionel, atunci când s-a uitat în ochii mei, întrebându-mă dacă iubesc mai mult porumbeii decât pe el.

După câteva clipe, bătrânul continuase:

-        Până la urmă, columbofilia nu este aşa de importantă. Aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte de porumbeii campioni, din urmă cu trei ani. Înţelegi ce vreau să spun! Important este să-ţi trăieşti viaţa. Şi să nu-ţi pierzi niciodată speranţa, într-o bună zi, porumbelul albastru va reveni la tine… Simt asta!

Sportul columbofil evoluase foarte mult în aceşti ani.

-        Mai ţii minte, Mircea, de modul cum îmbarcam porumbeii în urmă cu ceva vreme? îl întrebă Mihăiţă pe prietenul său, noul preşedinte al clubului columbofil.

Acum lucrurile erau mult simplificate. Îmbarcarea porumbeilor se realiza la domiciliul columbofilului, fiecare club având la dispoziţie câteva maşini speciale pentru preluarea păsărilor. Odată ce ajungeau la club, aceste maşini se conectau la maşina de transport, permiţând transferul automat al porumbeilor.

-        Bineînţeles. Pe vremea când încă mai existau ceasurile mecanice. Fiul meu nici nu mă crede când îi povestesc despre acele timpuri, îi răspunse Mircea, uitându-se în jos la băiatul de opt ani.

-        Te cred, tată, spuse băieţelul. Însă nu prea înţeleg.

-        Pe la ce oră crezi că vor sosi păsările astăzi? întrebă Mihăiţă.

Întrebările columbofililor rămăseseră aceleaşi. Dragostea faţă de porumbei nu se putea modifica, nici într-o mie de ani. Astăzi era o zi specială, concursul derby al porumbeilor maturi. Districtele columbofile fuseseră foarte meticulos împărţite, în funcţie de aşezarea geografică, astfel încât fiecare columbofil să aibă şanse relativ egale. De asemenea, lansările se realizau din locaţii diferite, aflate totuşi pe aceeaşi direcţie, pentru ca distanţele de zbor să fie cât de cât egale pentru toţi columbofilii.

-        Din ultimele estimări de pe site-ul federaţiei, îi răspunse Mircea, care se conectase la ColumboNET folosind telefonul mobil, se pare că, în zona noastră, primele păsări vor ajunge în jur de ora şapte după-amiază.

Tehnologia de ultimă generaţie furase destul de mult din frumuseţea sportului columbofil. GPS-uri minuscule înlocuise CIP-urile electronice de pe picioarele porumbeilor, poziţiile păsărilor putând fi detectate în timp real, pe tot parcursul etapei. Astfel, se descoperise o parte din secretele navigării porumbeilor. Ca urmare, la doar câţiva ani de la folosirea acestor GPS-uri, concursurile de viteză şi demifond dispăruseră, din cauza lipsei de interes. Acestea deveniseră doar antrenamente pentru etapele de fond, maraton şi ultramaraton.

Mihăiţă se uită la ecranul virtual de un metru pătrat, proiectat de telefonul lui Mircea. Viteza minusculelor puncte roşii era în acest moment egală cu 75.4 kilometri pe oră.

-        Traiectorie estimată până la destinaţie, ceru Mircea cu voce tare, iar pe ecran apăru mai multe dungi galbene.

-        Mai ştii câte calcule ne făceam înainte, funcţie de intensitatea şi direcţia vântului, funcţie de temperatură şi multe altele? Acum, doar cu o comandă vocală, treaba noastră e făcută automat de acest program.

-        Aşa este, a dispărut o mare parte din lucrurile interesante din acest sport. Bine, cel puţin, că nu putem identifica propriile păsări printre mulţimea de puncte roşii. Altfel, chiar că nu ar mai fi nicio surpriză.

-        Uite! exclamă Mihăiţă. Vezi acel punct roşu care iese din formaţie? Sper să fie porumbelul meu, acel porumbel albastru care seamănă leit cu bunicul său, Last Blue.

-        Chiar dacă nu este el acela, sunt sigur că va obţine un rezultat foarte bun, se auzi vocea domnului Ionel, în spatele lor. L-am ţinut în mână înainte de îmbarcare şi era în cea mai bună formă. Dar eu tot nu vă înţeleg, care mai este frumuseţea sportului, dacă vreţi să cunoaşteţi dinainte rezultatul final?

Majoritatea columbofililor în vârstă preferau să-şi aştepte păsările în faţă crescătoriei, ci nu în faţa ecranului ColumboNET.

-        Zborul porumbeilor în drumul lor spre casă m-a fascinat mereu, răspunse Mihăiţă, zâmbind către mentorul său. Acum am posibilitatea de a urmări în timp real ceea ce se întâmplă cu păsările.

Mihăiţă accesă ColumboNET-ul de pe propriul telefon, apoi, selectând virtual acel punct roşu, ceru:

-        Afişează informaţiile curente despre acest porumbel!

Pe ecran apăru imediat toate datele disponibile, referitoare la acel punct roşu:

Viteza: 78 km/h,

Altitudinea: 152.4 m,

Direcţia de zbor: NE-SW

Direcţia vântului: N-S

-        Afişează informaţiile de la start şi până în acest moment!

Ecranul virtual se modifică rapid, arătând traiectoria punctului roşu din momentul startului.

-        Afişează destinaţia finală!

Pe ecranul din faţa sa apăru o zonă galbenă, destul de extinsă, ce acoperea câteva districte columbofile. Mihăiţă ştia dinainte că acesta va fi răspunsul programului. Porumbeii erau încă foarte departe de casă, iar programul nu putea stabili destinaţia, fără a face apel la seria acelui porumbel.

În urmă cu cinci ani, atunci când se introduseseră GPS-urile columbofile, iar Uniunea Europeană Columbofilă crease  ColumboNET-ul, s-a luat hotărârea ca membrii columbofili să nu-şi poată identifica porumbeii după serie, în timpul concursurilor. Altfel, sportul columbofil nu ar fi avut nimic în plus, faţă de un simplu joc pe calculator.

Doar în cazul pierderii unui porumbel se putea face o cerere Comisiei Columbofile, iar aceasta identifica poziţia porumbelului pierdut, folosind acea parte a programului ascunsă publicului. Pierderile de porumbei se diminuaseră considerabil. Braconierii nu mai existau, pentru că pedepsele erau foarte dure.

Legea era clară, dacă o pasăre se pripăşea într-o altă crescătorie şi nu era revendicată de adevăratul proprietar, aceasta devenea proprietatea noii crescătorii, iar seria inelului cu GPS se transfera noului proprietar. Totul se realiza automat, columbofilul, în a cărui volieră intra un porumbel străin, trebuia doar să anunţe în ColumboNET seria acestuia, în cel mult două zile.

-        Urmăreşte acest porumbel până la sfârşitul etapei, ceru Mihăiţă programului, după care îşi închise telefonul.

Sosirea domnului Ionel era un moment special, prefera să stea de vorbă cu acesta decât să urmărească etapa pe ColumboNET.

Partea bună era că toate informaţiile se păstrau în memoria programului şi puteai reveni oricând pentru a revedea traseul parcurs de porumbei.

În timpul concursului mii de păsări zburau împreună, formând o zonă roşie ce se deplasa pe ecranul vitual. Foarte rar puteai distinge un punct solitar la distanţe de peste o sută de kilometri, iar în majoritatea cazurilor acesta se dovedea un porumbel obosit, care renunţa. Odată cu micşorarea distanţei, punctele roşii de pe ecranul virtual se separau din ce în ce mai mult, fiecare columbofil putând vedea, în timp real, nu numai sosirile propriilor porumbei, dar şi pe cele ale celorlalţi colegi de breaslă.

-        ColumboNET-ul ne rezolvă aproape toate problemele legate de îmbarcare, clasamente şi aşa mai departe, îi spuse Mihăiţă, domnului Ionel. Primeşti un cont şi gata. În momentul când ai îmbarcat porumbelul, acesta devine un punct roşu pe hartă, iar atunci când soseşte acasă, clasamentul se generează automat.

-        Aşa este. Însă mie îmi lipsesc întâlnirile de la club cu ocazia îmbarcărilor, a sigilărilor şi a desigilărilor ceasurilor.

-        Dar ai ColumboCHAT-ul pentru asta. Calitatea video este foarte bună şi poţi fi în legătură directă cu columbofilii de oriunde, din ţară sau din străinătate.

-        Mihăiţă, tu ştii la ce mă refer. Oamenii au nevoie de atingere. Emoţiile nu se pot vizualiza fără contact direct. La fel cum nu poţi simţi un porumbel, dacă nu îl ţii în mână.

-        Recunosc că ai dreptate, eu voiam doar să îţi deschid apetitul pentru acest program. Pentru că bun sau rău, acesta se pare că va fi viitorul.

La început columbofilii de pretutindeni priviseră cu suspiciune aderarea la ColumboNET, teama cea mai mare datorându-se hackerilor. Apoi, încetul cu încetul, reticenţa acestora dispăruse. Nu mai existau suspiciuni în legătură cu fraudarea rezultatelor sau cu modificarea locului de lansare. Totul era transparent şi putea fi verificat de oricine.

-        De ce oare noi oamenii avem nevoie de transparenţa şi onestitatea maşinilor, pentru a contracara egoismul şi înclinaţia noastră spre înşelătorie? îl întrebase Mircea, cu ceva timp în urmă.

-        Pentru că suntem oameni, îi răspunse Mihăiţă. Dacă nu am fi fost creaţi în aşa fel, atunci cu siguranţă nu am fi avut nevoie de computere care să gândească logic şi obiectiv pentru noi.

În acea seară după terminarea concursului, Mihăiţă s-a conectat la ColumboCHAT. A format un număr şi, după câteva momente, pe ecranul virtual a apărut o faţă foarte cunoscută.

-        Bună Mihăiţă! Chiar mă întrebam de ce nu mai suni odată! Am atât de multe veşti să-ţi dau.

-        Bună, Alessia! Şi eu am veşti foarte bune. Un nepot de-al lui Last Blue a obţinut un loc în Top 100.

Continuarea in cartea Viata de porumbel...

Viata de porumbel - XXIV. Scrisoarea misterioasa

Capitolul XXIV

SCRISOAREA MISTERIOASĂ

Motto: “Totul se întâmplă dintr-un motiv şi cu un scop, şi ne este de folos”

-          Anthony Robbins

Poştaşul a sunat la sonerie şi Mihăiţă a fugit repede către poartă.

-          Mamă, a sosit o scrisoare.

Femeia a ieşit în grabă din casă, a luat plicul de la băiat şi după câteva clipe, a spus:

-          Mihăiţă, aceasta scrisoare este pentru tine. De la cineva din Arad.

Băiatul s-a oprit brusc din fugă, întorcându-se către mama lui. Trebuia să fie o greşeală. Nu cunoştea pe nimeni în Arad. În afară de părinţi, prietenii săi columbofili şi colegii de şcoală, nu mai ştia pe nimeni.

-       Pentru mine? Cine îmi poate scrie mie, mamă?

-       O să aflăm imediat, zise femeia, rupând plicul la repezeală pentru a scoate scrisoarea.

Apoi, a citit repede, printre rânduri, ca şi când acest lucru ar fi putut să-i minimizeze şocul veştilor din acea scrisoare.

-       Ce este mamă? întrebă Mihăiţă, văzând cum mama sa se albise la faţă.

-       Am nevoie de carnetul tău de evidenţă, acela unde ai trecut seriile porumbeilor.

Femeia voia să fie sigură că nu se înşeală, deşi seria la care se făcea referinţă în scrisoare i se părea foarte cunoscută.

Mihăiţă a intrat repede în casă, revenind, câteva clipe mai târziu, cu caietul unde îşi notase toţi porumbeii.

-       Este vorba de vreun pui rătăcit? întrebă el, din nou.

-       Citeşte! îl îndemnă femeia, după ce a fost sigură.

Faţa băiatului se lumina pe măsură ce se apropia de sfârşitul scrisorii. Cum era posibil aşa ceva? Apoi, a înţeles brusc. Mai mult de atât, a priceput şi de ce Mircea a fost atât de scump la vedere în ultima vreme.

-       Domnule Ionel, bunicule, unde sunteţi? Veniţi repede! îi chemă Mihăiţă, alergând disperat cu scrisoarea în mâna. Trebuie să vă citesc ceva!

Când toţi au fost prezenţi în micul foişor din grădină, pe care Mihăiţă îl construise împreună cu tatăl său în această vară, băiatul începu să citească:

“Dragă Mihăiţă,

Îţi scriu această scrisoare în legătură cu un porumbel care, din ce am descoperit pe Internet, îţi aparţine. În primul rând vreau să ştii că acesta este foarte bine, este tratat ca un prinţ, mai ales de către fetiţa mea, Alessia. Fratele meu mi-a dăruit în urmă cu câteva luni cinci porumbei aflaţi într-o stare precară de sănătate, printre care se afla şi “Sky”, porumbelul tău. Vă întrebaţi probabil de ce vă scriu tocmai acum. Aveţi toate motivele să o faceţi, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că tot ce vă voi spune în continuare este perfect adevărat.

Cu un an în urmă am aflat că fetiţa mea, în vârsta de şapte ani, cât avea atunci, este bolnavă de leucemie. Alessia, este tot ce mi-a rămas, după ce mama ei a murit în timpul naşterii. Alessia şi porumbeii mei au însemnat totul pentru mine în tot acest timp. Însă, în ultimul an mi-am vândut aproape toţi porumbeii buni din crescătorie, pentru a putea asigura tratamentul fetiţei mele. Chiar şi aşa, tratamentul nu a avut efectul scontat.

Fratele meu a salvat, de la o moarte sigură, aceşti cinci porumbei, din compartimentul de carantină al unui crescător din Mediaş.

Între aceşti porumbei şi Alessia s-a legat o prietenie deosebită. Eu sunt sigur că păsările pot recepţiona stările noastre de spirit. Sunt sigur că noi oamenii reuşim cumva să magnetizăm aceşti porumbei, în aceeaşi măsură în care şi noi suntem magnetizaţi de ei, la rândul nostru.

Încă de la început, rugămintea fiicei mele a fost de a elibera aceşti porumbei după ce vom scoate pui. Astfel, după eclozarea puişorilor, i-am eliberat…”

Mihăiţă s-a oprit pentru a-şi trage răsuflarea. Citise foarte repede şi simţea că nu mai are aer.

-       Extraordinar! exclamă bunicul George. Iată că mai sunt pe lume şi oameni adevăraţi.

-       Încă nu aţi auzit totul, adăugă Mihăiţă, nerăbdător să continue scrisoarea.

***

“Sky” era din nou liber. A zburat un timp împreună cu ceilalţi porumbei. Se simţea bine. Îi lipsise foarte mult zborul, îi lipsise foarte mult libertatea. Era în plină formă. A încercat câteva jocuri în aer, iar ceilalţi porumbei i-au urmat mişcările. Fetiţa reuşise cumva să-l scoată din letargia în care se afundase cu ceva timp în urmă.

După un timp, s-a despărţit de ceilalţi porumbei, îndreptându-se spre casă.

Însă, cu fiecare kilometru parcurs, cu fiecare bătaie de aripă, ceva în interiorul său în spunea că nu a ales direcţia corectă. Toamna trecută ar fi ştiut cu siguranţă ce trebuie să facă. Acum nu mai era aşa de sigur. Era foarte confuz. Undeva, cineva avea nevoie de el. Fetiţa a reuşit să-i transmită toată dragostea ei, în schimb, o dată cu aceasta i-a transmis şi tristeţea. A schimbat brusc direcţia de zbor.

-       Tatiii, vino repede! strigă Alessia, cât putu ea de tare. Trebuie să vezi ceva.

Sorin a venit în fugă în faţă crescătoriei, îndreptându-şi privirea înspre locul în care Alessia arăta cu degetul.

-       Priveşte, este “Sky”! S-a întors.

Tatăl era foarte surprins. Deşi eliberase porumbeii, la mai mult de zece kilometri de crescătorie, tocmai pentru a le oferi şansa de a merge acasă, acest porumbel se întorsese  la ei.

Fetiţa a chemat porumbelul, aşa cum făcea în fiecare zi când îi oferea mâncare, iar acesta a coborât pe umărul ei.

-       Va trebui să aflăm povestea acestei păsări, îi spuse Sorin, după o vreme, deschizându-şi calculatorul pentru a căuta seria pe Internet.

Când au descoperit rezultatele excepţionale ale porumbelului şi numele proprietarului, tatăl zise:

-       Va trebui să scriem imediat o scrisoare proprietarului … 

***

Mihăiţă continuă să citească:

“… i-am eliberat, în speranţa că vor ajunge acasă.

Uneori, porumbeii gândesc foarte diferit de cum am vrea noi să o facă. Cert este că, în aceeaşi zi, “Sky” s-a întors la noi. Probabil a simţit că Alessia are nevoie de el, nu ştiu, şi nici nu vreau să-mi găsesc scuze.

Sper că mă vei putea înţelege. Am de gând să-ţi aduc porumbelul personal acasă.”

-       Apoi, scrisoarea e semnată: Sorin Apostol şi dedesubt apare adresa dânsului, zise Mihăiţă, privindu-şi auditoriul, care rămăsese mut de uimire.

Primul care a rupt tăcerea a fost domnul Ionel:

-       Aceasta poveste mi se pare similară cu povestea ta, Mihăiţă, de acum doi ani de zile.

-       Dar despre ce porumbel e vorba? întrebă bunicul George. Este vreun pui din “Last Blue”?

-       Nu este vorba despre niciun pui din “Last Blue”, bunicule. Este vorba chiar despre…

Mihăiţă se opri pentru că în acel moment pe poartă a intrat Mircea.

-       Mircea, bine ai revenit! Ai pierdut ce era mai important. Am primit o scrisoare în legătură cu un porumbel.

-       E vorba de “Last Blue”, nu-i aşa? întrebă Mircea, în timp ce-i saluta pe cei prezenţi. Tocmai ce am prins infractorii, continuă acesta.

Tăcerea s-a aşternut brusc. Nimeni nu a mai avut curaj să spună ceva.

Continuarea in cartea "Viata de Porumbel"

Viata de porumbel - XXIV. Puii

Capitolul XXIV

PUII

“Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil.”

-          Seneca

Lui Mihăiţă îi era din ce în ce mai dor de porumbelul albastru. Domnul Ionel şi părinţii săi l-au convins, în cele din urmă, să nu renunţe la porumbei, să meargă mai departe.

În fiecare seară, înainte de culcare, încerca să se afunde în acea stare de transă pentru a se conecta la frumoasele amintiri pe care le avea cu Last Blue, însă în zadar. Era prea ancorat în realitate pentru a mai face acest lucru.

Şi-a propus să continue formarea propriei familii de porumbei, domnul Ionel oferindu-i-l pe tatăl lui Last Blue pentru a-l folosi în schema de împerecheri. După concursurile din toamnă şi acea noapte de coşmar îi rămăsese doar câţiva descendenţi din porumbelul albastru.

-       Va trebui să împerechem cu grijă aceşti porumbei, Mihăiţă! îi spuse domnul Ionel. Nu trebuie să combinăm fraţii buni între ei.

-       Putem face uşor acest lucru, zise Mihăiţă, în timp ce-şi consulta registrul reproducătorilor.

Domnul Ionel şi bunicul George îl învăţaseră să fie foarte ordonat. Să-şi noteze totul în legătură cu porumbeii.

La început fusese ajutat de părinţi, dar acum ştia să scrie şi să citească şi putea să facă asta singur.

-       De ce se pierd puii în concursuri, domnule Ionel? întrebă, pe neaşteptate, Mihăiţă.

Întrebarea l-a luat prin surprindere pe bărbat, fiind oarecum atemporală. Dacă Mihăiţă l-ar fi întrebat acest lucru astă toamnă, ar fi fost în regulă. Pusă acum, întrebarea îi stârni suspiciuni lui Ionel. Îi răspunse totuşi, încercând să pară cât mai firesc posibil:

-       Sunt mai multe cauze. În primul rând starea de sănătate este foarte importantă. Puii nu au sistemul imunitar aşa de dezvoltat ca şi porumbeii maturi şi, prin urmare, aceştia pot contacta mult mai uşor diverse boli, atât în timpul transportului, cât şi în timpul zborului spre casă. De aceea unii crescători de porumbei preferă să-şi antreneze puii în particular sau să nu-i antreneze deloc.

-       Ţin minte că la primele etape nu au participat chiar toţi crescătorii. Am înţeles de ce, atunci când am văzut câţi pui bolnavi au fost îmbarcaţi la începutul sezonului. Pui care, evident, s-au pierdut repede. Dar puii mei nu erau bolnavi.

-       Ştiu că erau sănătoşi la începutul sezonului, însă, de cele mai multe ori, bolile devin vizibile ceva mai târziu. Sunt aproape sigur că aceste boli afectează sistemul de orientare al păsării. Iar puii,    bazându-se foarte mult pe orientare, neavând multă experienţă în spate, se pot pierde foarte uşor. Eu mă gândesc la mine, continuă Ionel. Atunci când mă doare capul, nu prea am chef să mă concentrez la nimic. Lipsa de concentrare le poate fi fatală puilor, în timpul sezonului.

-       Cum poate fi îmbunătăţit sistemul de orientare? întrebă băiatul.

-       Eu cred că inteligenţa păsărilor este nativă. Iar prin inteligenţă noi înţelegem simţul orientării. Nu sunt sigur dacă aceste două noţiuni sunt întotdeauna echivalente. Dar să revenim la orientare. Sunt de părere, şi nu sunt singurul care crede asta, că telefoanele mobile, Internetul, GPS-urile, toată tehnologia asta de ultimă generaţie perturbă cumva câmpul magnetic al Pământului şi implicit orientarea păsărilor. Colac peste pupăză, mai avem şi furtuni solare sau cutremure care amplifică deformaţiile acestui câmp.

-       Să ne întoarcem un pic! Credeţi că puii neconcuraţi în anul naşterii vor zbura bine în anul următor? Mă gândesc, pe de o parte la lipsa antrenamentului, pe de altă parte la lipsa experienţei căpătată   într-un concurs oficial vizavi de un antrenament privat.

-       Părerile sunt împărţite, Mihăiţă. Unii spun că nu concurează deloc puii pentru a nu risca uzura acestora, alţii îi zboară doar până la maxim două sute de kilometri. Sunt şi columbofili care zboară puii până la ultima etapă, selectându-i foarte dur. Trebuie ţinut cont şi de familiile din care provin porumbeii. Unii se maturizează mai greu. Eu cred că principala cauză, pentru pierderea puilor tăi, a fost lipsa de maturitate.

-       Înclin să cred că aveţi dreptate, acceptă Mihăiţă. Majoritatea puilor pierduţi au fost din ultima serie.

-       Alte cauze pentru pierderile porumbeilor sunt supraaglomeraţia şi stresul din crescătorie. Last Blue, de exemplu, a plecat de acasă anul trecut pentru că aşa şi-a dorit, nu pentru că s-a rătăcit.

-       Ştiu asta. După părerea mea, asta înseamnă inteligenţă.

-       Trebuie să mergem înainte cu puii care rămân în crescătorie. Aceştia sunt cei mai buni. Chiar şi din cei mai buni porumbei, se obţin foarte mulţi pui de o calitate îndoielnică.

-       Aveţi dreptate. Când putem împerechea porumbeii anul ăsta? De abia aştept să am iarăşi puişori mici.

Era începutul lunii Martie.

-       Va trebui să alegem cu grijă acest moment. Dacă puii sunt scoşi prea repede, nu e bine, din cauza năpârlirii avansate din timpul sezonului. Dacă sunt scoşi prea târziu, nu o să fie suficient de maturizaţi, în special masculii.

-       Eu cred că majoritatea puilor se pierd atunci când mai multe cauze apar simultan, reveni Mihăiţă asupra subiectului. Vreau să spun că, pobabil, un pui bolnav ar putea ajunge acasă, dacă nu ar fi foarte năpârlit şi ar avea un simţ de orientare cât de cât bunicel. Însă dacă suprapunem şi maturizarea insuficientă şi o deformaţie a câmpului magnetic, iar puiul nu a fost nici bine recuperat şi din cauza asta s-a şi îmbolnăvit, atunci cu siguranţă acesta se va pierde.

-       Ai sesizat foarte bine, Mihăiţă. Sunt foarte mândru de tine.

Mihăiţă în schimb era încă supărat pe el însuşi. Cum a putut fi aşa de neatent? Cum a putut uita acea uşă deschisă? Nu-şi va ierta niciodată acea greşeală.

-       Unde o fi Mircea? întrebă băiatul, după o vreme. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Ştiu! Ultima oară ne-am întâlnit la şedinţa de la clubul columbofil, atunci când ne-au fost date noile inele.

-       Mi-a spus că lucrează la un caz.

Ionel bănuia că Mircea pune ceva la cale. Chiar şi ultima dată când îl văzuse, acesta fusese destul de ambiguu.

-       Mergeţi înainte, le ceruse el, după terminarea şedinţei. Eu mai am ceva de rezolvat aici. Strict profesional.

Ionel nu întrebase mai mult pentru că nu dorea să pară indiscret. Prietenul său era poliţist şi, cu siguranţă, avea propriile sale îndatoriri. Dar, după câteva zile, Mircea îi ceruse numărul de telefon al persoanei din Râmnicu-Sărat, individul care s-a îngrijit de rănile provocate de uliu ale lui Last Blue.

-       Vreau să îi fac o vizită, îi spusese Mircea la telefon. Am drum prin zonă şi aş dori să-l cunosc personal.

-       De ce ai adus vorba tocmai acum despre pui, Mihăiţă? întrebă Ionel, după o clipă de gândire.

-       Nu ştiu sigur, însă am simţit ceva, ce nu pot explica în cuvinte.

***

“Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”

–        Confucius

-       Tati, au ieşit puişorii de porumbel. Vino repede!

Sorin hotărâse, influenţat de spectaculoasa refacere a celor cinci masculi, să scoată cât mai mulţi pui din aceştia.

-       Alessia, anul ăsta o să încercăm ceva nou, îi spusese el, fiicei sale, imediat după sărbători. Vom împerechea cu cât mai multe porumbiţe pe cei cinci eroi ai tăi, iar puii vor fi crescuţi de părinţi adoptivi.

-       O idee excelentă! Îţi mulţumesc pentru încrederea pe care le-o acorzi.

Acum ultimii pui eclozaseră. Au aşteptat de mult timp această zi. Vremea era destul de frumoasă şi, în sfârşit, puteau să ducă la îndeplinire planul lor. Alessia a fost cea care propusese acest plan, încă de la început. Acum sosise momentul.

-       Va trebui să fim siguri că starea vremii nu se va înrăutăţi, îi spuse tatăl, privind către cer.

-       O să fie bine tati, sunt sigură de asta.

-       Bine atunci, zise Sorin, intrând în interiorul crescătoriei cu un coş de antrenament.

După câteva momente se întoarse şi-i spuse fetiţei:

-       Să mergem!

S-au urcat în maşină şi au pornit în grabă. Au oprit la marginea localităţii, în dreptul unui câmp. Alessia a fost prima care a coborât. A deschis portbagajul, înainte ca tatăl ei să o ajungă din urmă.

A scos primul porumbel din coş, ţinându-l în mâinile ei mici. Ştia  cum trebuie manevrat un porumbel, astfel încât să nu-l rănească. L-a mângăiat cu blândeţe, i-a aranjat penele din aripi cu multă grijă, după care l-a sărutat, aruncându-l în sus.

-       Zboară acasă la tine Sky! Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi.

A procedat la fel şi cu ceilalţi patru.

Porumbeii s-au ridicat rapid, formând un mic stol. Trecuse destul de multă vreme de când nu mai zburaseră. Au dat câteva tururi de recunoaştere, apoi au dispărut la orizont.

Continuarea in cartea "Viata de porumbel"

Viata de porumbel - XXIII. Alessia

Capitolul XXIII

ALESSIA

“Trăieşte o viaţă bună. Dacă există zei şi sunt drepţi, atunci nu o să le pese cât de devotat ai fost, ci te vor primi pe baza virtuţiilor după care ai trăit.

Dacă există zei şi sunt nedrepţi, atunci nu ar trebui să-ţi doreşti

a-i venera.

Dacă nu există zei, atunci tu nu vei mai fi, dar ai trăit o viaţă nobilă ce va continua să dăinuiască prin amintirile celor dragi.”

-          Marc Aureliu

Sorin Apostol conducea spre casă. Avusese o zi destul de aglomerată la serviciu. Era inginer la o companie multinaţională din oraş. În ultimul timp această meserie devenise destul de stresantă. Sau era doar părerea lui.

-       Am impresia că eşti din ce în ce mai obosit în ultima vreme, îi spusese fratele său, Tiberiu, zilele trecute.

-       Se poate. Am foarte mult de lucru la serviciu.

Tiberiu ştia că nu serviciul este principala cauză pentru transformarea fratelui său. Altceva, mult mai grav, plana asupra liniştii acestuia.

Sorin a virat dreapta, părăsind şoseaua principală şi a parcurs ultimele două sute de metri pe drumul de ţară.

Locuia împreună cu fiica sa în casa bunicilor, imediat la ieşirea din localitate.

După moartea soţiei, cu opt ani în urmă, a vândut apartamentul din centru şi s-au mutat împreună cu bunicii. A sperat ca amintirea iubitei sale soţii să nu îl ajungă din urmă.

Porumbeii voiajori au fost cei care i-au readus bărbatului speranţa în suflet. În preajma lor, simţea că poate uita de tot şi de toate. A descoperit aceste minunate păsări şi această frumoasă pasiune la unul dintre noii săi vecini. Îşi amintea de ziua când bătrânelul simpatic îl invitase să aştepte împreună porumbeii de la un concurs.

-       Aceste păsări te pot ajuta foarte mult să treci peste problemele tale, îi spuse vecinul. Cunosc un columbofil care este totodată şi directorul unei companii destul de mare. Are foarte puţin timp liber şi foarte mulţi bani. Ar putea să angajeze pe cineva care să se ocupe de porumbei. Dar nici nu vrea să audă despre aşa ceva. După program, merge mai întâi la porumbei şi doar pe urmă la familie. El vrea să poată vedea starea de sănătate a porumbeilor, să-i hrănească şi să le răzuie găinaţul. Pentru el această muncă nu este un efort, ci o relaxare. “Tot stresul dispare atunci când sunt în preajma lor”, susţine el.

Microbul columbofil i-a pătruns în vene, iremediabil, în acea zi. Nu-şi imaginează cum ar fi fost viaţa lui, fără aceste minunate păsări.

La început îşi lăsase fetiţa în grija bunicilor. Ştia că greşise foarte mult, învinovăţindu-şi propriul copil pentru moartea soţiei, în momentul naşterii.

Astăzi şi-ar fi dorit să poată da timpul înapoi. Simţea cum i se rupe inima la gândul zilei în care nu o să mai poată vedea surâsul fetiţei sale. Se gândea cu groază că nu va putea face totul pentru a-şi salva fiica. Până la aflarea veştii, deşi avusese mereu rezultate foarte bune, nu-şi vânduse niciun porumbel din propria crescătorie.

În ultima vreme trebuise să-şi vândă aproape toate păsările de bază. Avea nevoie de bani. De foarte mulţi bani.

Fetiţa a fugit în întâmpinarea bărbatului, de cum a auzit motorul maşinii.

-       Bună tati! Am atâtea lucruri să-ţi spun, zise Alessia, luându-l de mână pe tatăl ei şi trăgându-l înspre spatele curţii.

Bărbatul s-a lăsat dus de fiica sa de-a lungul aleii pietruite, ce lega curtea casei cu grădina din spatele acesteia, acolo unde se afla crescătoria de porumbei.

Atunci când Alessia se afla printre porumbei, ochii ei sclipeau de fericire.

Sorin îşi amintea de ziua în care începuseră toate problemele lor. Părinţii săi îl sunaseră, îngrijoraţi de starea fetiţei care leşinase pentru câteva momente, aparent fără niciun motiv. Pentru a doua oară în viaţă, bărbatul se simţise neputincios. Fusese disperat.

Acum spera ca o minune să se producă în viaţa lor.

-       Tati, cei cinci porumbei, primiţi cadou de la unchiul meu, s-au îmbăiat singuri astăzi. Tu mi-ai spus cândva, că ăsta e un semn bun.

-       Aşa e, draga mea!

Ce zile fericite fuseseră acelea, în care aşteptau împreună porumbeii din concurs! Acele zile, demult apuse, în care rezultatele nu aveau mare importanţă. Acum avea nevoie de rezultate cât mai bune, pentru a putea vinde cât mai mulţi porumbei, cu un preţ cât mai mare.

***

Tiberiu Apostol a fost întotdeauna căsătorit cu munca sa. Lucra în domeniul construcţiilor. Nu a avut niciodată timp să-şi facă o familie, fiind mai mereu plecat de acasă. O iubea pe nepoata lui, Alessia, ca pe o fiică. Vestea primită, cu aproximativ un an de zile în urmă, picase ca o bombă.

Luna trecută îi oferise Alessiei cinci porumbei voiajori. Văzuse acei porumbei la unul dintre clienţii săi.

-       Am văzut că ai porumbei voiajori. Şi fratele meu este columbofil.

-       Da. Concurez de aproape douăzeci de ani cu porumbeii. Haide să ţi-i arăt!

Omul îi prezentase cu lux de amănunte, fiecare compartiment în parte. La fel ca toţi crescătorii de porumbei, acesta părea să cunoască istoria fiecărei păsări, începând cu câteva generaţii în urmă. Tiberiu se pierduse repede în explicaţiile detaliate ale columbofilului.

-       Ce sunt cu aceste păsări? a întrebat el, arătând înspre câţiva porumbei, separaţi într-un compartiment mai mic, ce păreau destul de bolnavi.

-       Am achiziţionat aceşti porumbei toamna trecută, de la diverşi columbofili, cu intenţia de a aduce sânge nou în crescătoria mea. Lucrându-i de foarte mult timp în consangvinitate, din când în când e nevoie şi de aşa ceva, i-a spus columbofilul. Însă cu aceşti masculi am avut mari probleme. Unii nu au vrut să se împerecheze nici în ruptul capului, alţii au produs ouă limpezi şi tot aşa. Nu ştiu sigur ce s-a întâmplat, dar după vaccinul de salmoneloză⁽²³⁾ din Noiembrie, s-au îmbolnăvit subit. Acum îi ţin în carantină. Sunt porumbei foarte buni, au rezultate excepţionale, dar dacă nu-şi revin în maxim o săptămână, o să-i elimin. Eu de regulă nu ţin porumbei care nu sunt perfect sănătoşi. De data aceasta, având în vedere calitatea acestor porumbei, am zis să fac o excepţie.

-       Crezi că îmi poţi da mie aceşti porumbei? Fratele meu a trebuit să-şi vândă majoritatea porumbeilor buni din propria crescătorie, din cauza unei probleme familiare, şi mă gândesc că aceştia l-ar putea ajuta.

Columbofilul nu a ştiut ce să răspundă. Majoritatea acelor păsări erau cumpărate de pe site-uri de licitaţii, însă mai erau şi câteva pentru care nu avea acte.

-       Nu ştiu cât de fericit va fi fratele tău să primească nişte porumbei bolnavi, indiferent de calitatea acestora.

-       Sunt sigur că fiica sa va fi foarte bucuroasă să aibă grijă de ei, a spus repede Tiberiu. Este bolnavă, asta este de fapt problema fratelui meu.

 

⁽²³⁾ Boală bacteriană a porumbeilor foarte gravă, mai ales datorită faptului că este foarte greu de eliminat şi se transmite foarte uşor. Vaccinarea în cazul acestei afecţiuni este destul de controversată, datorită faptului că există peste două mii de tulpini patogene.

Îşi amintea de ziua în care primise vestea. După efectuarea testelor de sânge, medicii fuseseră direcţi, fetiţa avea leucemie, iar doar un transplant de măduvă o putea ajuta, iar acesta trebuia efectuat la o clinică din străinătate.

***

-       I-am primit cadou de la un columbofil renumit, spuse Tiberiu, arătând spre cutia de carton în care se aflau cei cinci porumbei.

Sorin a scos pe rând păsările din cutie, analizându-le cu atenţie. Porumbeii erau foarte slabi, penele le erau murdare.

Totuşi, mâna experimentată a bărbatului putea recunoaşte calitatea, dincolo de starea de boală.

-       Columbofilul m-a rugat să nu întreb niciodată de provenienţa acestora, deoarece i-a cumpărat de pe la diverşi intermediari, însă mi-a mai spus că poţi găsi pe Internet rezultatele lor, dacă doreşti.

Sorin nu-şi dorea acei porumbei bolnavi în crescătorie, dar chiar în momentul în care a vrut să-i spună acest lucru fratelui său, se auzi vocea Alessiei:

-       Ce sunt cu aceşti porumbei, tati?

Apoi, nemaiaşteptând răspunsul tatălui, Alessia a desfăcut capacul cutiei de carton, uitându-se înăuntru. Erau doi porumbei solzaţi, doi albaştri şi unul roşu. Putea simţi spaima bietelor păsări, înghesuite în cutia de carton.

-       Sunt speriaţi, tati. Şi par foarte trişti.

-       Sunt bolnavi, Alessia.

-       O să-i facem bine, spuse fetiţa. Îţi mulţumesc unchiule! zise, din nou, către Tiberiu, sărind de gâtul acestuia şi îmbrăţişându-l.

Tatăl fetiţei a înţeles repede că nu avea nici o şansă să refuze porumbeii oferiţi de fratele său.

***

Cei cinci porumbei se revigorau cu fiecare zi. Starea lor fusese critică în urmă cu doar două săptămâni.

Păsările puteau simţi dragostea fetiţei care avea grijă de ei. Puteau simţi, de asemenea, tristeţea acestui copil. Ceva era în neregulă. Ceva lipsea din peisaj. În mod normal, acea tristeţe nu ar fi trebuit să facă parte din viaţa ei.

Au început să se ataşeze foarte mult de ea. Îi coborau imediat pe umeri, atunci când îi chema la mâncare. În scurt timp îi mâncau din palmă, lăsându-se mângâiaţi de fetiţă.

 “Speranţa îşi are locul în vise, în imaginaţie şi în curajul celor care îndrăznesc să îşi transforme visele în realitate.”

-          Jonas Salk

-       Tati, o să te rog ca la primăvară să împerechem aceşti porumbei, îl rugă fetiţa, arătând spre cei cinci masculi aflaţi în carantină. Vreau să scoatem pui din ei, pui pe care să-i zburăm la toamnă. Sunt sigură că aceşti porumbei sunt cu totul speciali.

Tatăl se gândea la vorbele fetiţei. Oare o să mai aibă ocazia să vadă aceşti pui zburând în jurul crescătoriei? Săptămâna trecută repetaseră analizele, iar rezultatele nu erau prea bune. Tratamentul actual nu o ajuta prea mult.

-       Este în regulă. Şi eu simt că aceşti porumbei au potenţial, spuse tatăl, mai mult pentru a-i face pe plac. O să le ofer cele mai bune cinci femele din crescătorie.

-       Îţi mulţumesc, tati! Ăsta ar fi cel mai frumos cadou de Crăciun.

Peste două săptămâni era Crăciunul. Sorin spera ca acestea să nu fie ultimele sărbători petrecute împreună cu fiica sa.

-       Sky, Brandon, Helia, Riven, Timmy, îi chemă Alessia pe cei cinci masculi.

-       Nu ştiam că au şi nume.

-       Bineînţeles că au. Porumbelul roşu este Riven, albastrul mai închis este Helia, iar cel mai deschis este Sky. Cei doi solzaţi sunt Brandon şi Timmy.

-       Fantastic! Eroii din desenele tale animate.

Alessia zâmbi. Deşi tatăl ei petrecea mult timp împreună cu ea, nu era convinsă că acesta urmăreşte cu atenţie desenele ei animate. A fost plăcut surprinsă să afle că reţinuse numele eroilor ei preferaţi.

Continuarea in cartea "Viata de porumbel"