Viata de porumbel - III. Ultimul sosit, de Marius Nicolae

Capitolul III

ULTIMUL SOSIT

“Înţelege faptul că dragostea şi reuşitele măreţe implică uneori şi riscuri măreţe.”

-           Dalai Lama

Porumbelul aştepta împreună cu tovarăşii săi coborârea trapei. În alte zile, pe vremea asta, erau deja sus pe cer. Îşi putea da seama de acest lucru, analizând poziţia Soarelui.

Dimineaţa era destul de răcoroasă, perfectă pentru zbor. De ce oare trapa întârzia să coboare? Unde era stăpânul?

Ceva se întâmplase! Sau urma să se întâmple.

A avut dreptate. Acesta a apărut într-un târziu, dar în loc să elibereze trapa, l-a prins şi l-a băgat într-un soi de coş împreună cu ceilalţi pui. Era prima dată când se afla înghesuit în acel coş. A încercat să-şi facă loc, lovind cu ciocul în jurul său. Era destul de speriat. Toţi erau speriaţi.

Apoi a simțit o senzaţie pe care nu o putea înţelege. Părea că se îndepărtează de crescătorie, ca şi cum ar fi zburat, însă, cumva, crescătoria era cea care se îndepărta de el. Cel puţin îi erau alături ceilalţi pui.

După un timp coşul s-a deschis, la fel ca şi trapa din propria crescătorie. A ieşit afară repede, luându-şi zborul. S-a ridicat rapid pe cer, zburând în stol împreună cu ceilalţi pui. Era din nou liber.

Ceva totuşi se schimbase. Nu putea identifica la fel de bine coordonatele crescătoriei. A urcat mai sus.

Un porumbel s-a rupt de stol, zburând într-o altă direcţie. Stolul l-a prins din urmă şi l-a reintegrat.

Încet, încet, busola internă i s-a acordat la spaţiul înconjurător. Acum ştia în ce direcţie este crescătoria.

Stolul a pornit către casă.

***

-         Aştept puii de la primul antrenament, îi spuse Ionel, vecinului său mai tânăr. I-am lansat de la zece kilometri în dimineaţa asta. Ar trebui să apară în câteva minute. De obicei, la aceste antrenamente nu se pierd decât porumbeii cu un simţ de orientare foarte slab. Există totuşi riscul unui atac de uliu sau, şi mai grav, de şoim. În acest caz păsările speriate pot ajunge la distanţe foarte mari de crescătorie. Dar  cei mai buni revin acasă întotdeauna, dacă nu sunt prinşi, bineînțeles. Şi ar mai fi câteva pericole, însă nu vreau să mă gândesc aşa de departe.

-         I-ai eliberat pe toţi deodată sau individual? întrebă Mircea curios.

Ştia că unii columbofili preferau să elibereze porumbeii în grup, în timpul antrenamentelor private, pe când alţii preferau să-i elibereze individual, astfel încât fiecare porumbel să ajungă acasă prin propriile forţe, ci nu bazându-se pe ceilalţi. Aceste antrenamente aveau rolul de a dezvolta simţul de orientare al păsărilor.

-         Prima lansare o fac întotdeauna în grup. Deoarece vreau să minimizez, pe cât posibil, stresul primului antrenament. Încerc să mă pun în locul puilor eliberaţi departe de casă. Aceştia trebuie să fie foarte speriaţi. Simplul fapt că sunt împreună, le dă un dram de curaj în plus.

-         Te aştepţi să se întoarcă în stol sau pe rând? întrebă din nou tânărul.

-         Depinde. De cele mai multe ori porumbeii vin pe rând sau în grupuri mici. Fiecare porumbel, deşi aparţine grupului, are propria lui personalitate. Dacă o pasăre crede că direcţia stolului nu este una corectă sau nu este traseul pe care îl doreşte, atunci se desprinde de stol şi continuă, solitar, cursa. Unii porumbei preferă să aleagă traiectoria care implică mai puţine riscuri, ocolind de multe ori zeci de kilometri, în timp ce alţii caută distanţa cea mai scurtă către casă, indiferent dacă trebuie să străbată direct un plafon de nori.

Minutele treceau cu repeziciune. Ionel privea, din ce în ce mai des, la ceasul de la mână. Pe față i se putea citi îngrijorarea. Trecuse de mult ora la care estimase că puii vor ajunge acasă.

-         Uite primul grup! strigă fericit Mircea, arătând cu degetul spre orizont. Au ajuns!

***

Zbura cu viteză mare înspre crescătorie. Mai devreme a văzut cum o parte din ceilalţi porumbei s-au desprins de stol, luând-o în altă direcţie. Probabil datorită plafonului de nori din faţă.

A intrat direct în acel front atmosferic, dar a simţit că trebuie să urce, din ce în ce mai mult, pentru a-l traversa. A devenit confuz, iarăşi nu mai putea identifica traiectoria corectă.

S-a ridicat şi mai sus. În scurt timp şi-a dat seama că viteza vântului la această altitudine era mult mai mare. Dar ce era mai grav, era faptul că direcţia vântului nu îi era favorabilă.

A realizat că se îndepărtează de crescătorie. Cu viteză foarte mare.

***

-         Au sosit toţi? întrebă tânărul, în după-amiaza aceleiaşi zile.

-         Nu, răspunse Ionel. Am câțiva pui lipsă.

-         Înseamnă că nu au fost tocmai buni, cei care s-au pierdut.

-         Nu neapărat. Sunt destul de multe piedici în drumul lor spre casă. În zilele noastre, te poți considera un columbofil norocos, dacă rămâi cu mai mult de jumătate din pui, după sezonul de concursuri din toamnă.

-         Întotdeauna au fost aşa mari pierderi, în rândul puilor? Sau au fost şi timpuri mai bune? întrebă Mircea curios.

-         Hmm! Bună întrebare. Răspunsul e categoric, nu. Pe vremea tinereții mele, dacă voiam să concurez cu patruzeci de pui, cumpăram cincizeci de inele, iar la sfârşitul sezonului aveam în volieră minim treizeci de pui rămaşi.

Mircea citise multe articole despre marele mister al sportului columbofil modern, şi anume, pierderile masive de pui.

-         În urmă cu trei ani, aveam o echipă de pui, pui pe care-i antrenasem deja de câteva ori, îşi continuă Ionel ideea. Ajunsesem aproape la cincizeci de kilometri cu lansările. Apoi, într-o seară, la un zbor de pe lângă crescătorie, aceştia, în loc să zboare la dispariție, au început să urce din ce în ce mai sus, până când nu i-am mai putut vedea. Am pierdut o treime din ei, în acea zi. Probabil au intrat într-o aşa zisă inversiune atmosferică.

-         Am citit despre aceste inversiuni, zise Mircea. Iau naştere datorită diferenţelor de temperatură dintre două straturi de aer. Porumbeii urcă tot mai sus, în încercarea lor de a străbate plafonul de nori.

-         Aşa este. În acel moment este foarte important unghiul cu care aleg să coboare. Un unghi de coborâre mic, de la o înălţime mare, îi poate arunca la distanțe foarte mari de casă. În schimb, dacă ei coboară brusc, pot reuşi să ajungă la o distanţă rezonabilă.

-         Ce alte peripeții ai mai avut cu puii, de-a lungul timpului? îl întrebă din nou Mircea.

-         Pe mine m-a ferit Dumnezeu! De bine, de rău, nu am avut probleme mari. Dar îmi aduc aminte de pățania unui coleg columbofil. Şi-a lansat puii din acelaşi loc, de cinci ori. Undeva, în jur de treizeci de kilometri, deci o distanță destul de mică. De la primele patru antrenamente nu a pierdut decât unul sau doi, în schimb, de la ultimul nu i s-au întors decât zece pui. Din cincizeci.

Ionel putea citi îngrijorarea de pe fața prietenului său, aşa că se focaliză pe lucruri mai puțin alarmante:

-         Un alt coleg columbofil, continuă el, a îmbarcat din greşeală un pui foarte mic, pui care doar ce ieşise afară. El spunea că nici nu era sigur, dacă zburase vreodată pe lângă casă, dar eu nu cred asta. Columbofilii tind să exagereze uneori. Cert este că a îmbarcat puiul la prima etapă de concurs, de la aproximativ o sută de kilometri distanță aeriană. Nu o să-ți vină să crezi! S-a întors primul acasă, cu un avans de cinci minute.

Mircea a rămas fără cuvinte. Încerca să înțeleagă cum se putea una ca asta.

-         Mai mult ca sigur penajul l-a ajutat foarte mult pe acel pui, zise repede Ionel. Nefiind foarte năpârlit, a putut zbura mai repede decât ceilalți. Sau poate experiența acumulată i-a făcut pe ceilalți să ocolească vreun eventual front atmosferic mai dubios. Cine ştie?

-         Ce s-a întâmplat cu acest pui? întrebă Mircea. A devenit campion, nu?

-         Nici pe departe! S-a pierdut repede, anul următor. Asta este una din marile frustări ale columbofiliei. Nu scrie nicăieri că un porumbel bun, trebuie să rămână întotdeauna bun.

-         Aşa este. Sunt foarte puțini porumbei cu adevărat buni. Restul sunt la fel ca majoritatea, adică mediocri.

-         O altă întâmplare, de data asta cu un pui de-al meu. L-am pierdut la primul antrenament. Tot ca şi azi, îi lansasem de la zece kilometri. Îmi luasem gândul de la el, dar a doua zi am primit un telefon, de undeva din Focşani. Puiul meu ajunsese acolo şi nu dădea niciun semn că ar vrea să plece, deşi era liber. De obicei, în astfel de situații îi spun respectivului să-l păstreze. Numai că omul avea drum în Ploieşti, a doua zi, şi mi-a adus puiul acasă.

-         Un gest frumos, zise Mircea.

-         Aşa este. Gestul a fost foarte frumos, însă total nefolositor. La următorul antrenament, puiul a mers din nou în crescătoria din Focşani. A fost prea slab să ajungă acasă de la zece kilometri depărtare, în schimb, destul de deştept să zboare înapoi, mai mult de o sută de kilometri, într-o crescătorie unde stătuse doar câteva zile.

-         Majoritatea oamenilor cred că puii care se pierd, intrând într-o crescătorie străină, sunt total lipsiţi de valoare, zise Mircea. Totuşi, sunt multe exemple care infirmă această regulă. De exemplu, în urmă cu doi ani, am avut un pui care se tot pierdea. Din fericire, mereu a intrat în crescătoriile unor columbofili serioşi. Însă am obosit repede să-l tot recuperez de prin vecini şi l-am introdus în compartimentul de matcă, neînțelegând nici acum de ce am făcut asta.

-         Îmi aduc aminte de el. A devenit un reproducător foarte bun.

-       Da. Porumbelul care nu a reuşit să-şi găsească drumul spre casă, nici de la cinci kilometri, mi-a reprodus, anul trecut, cei mai buni pui, cu două femele diferite, zise Mircea.

***

A reuşit să traverseze acel plafon şi a început să coboare în spirală. Simțea că dacă nu ar fi făcut acest lucru, s-ar fi depărtat şi mai mult.

Era din ce în ce mai confuz. După o vreme, a văzut copacul înalt şi acoperişul albastru din vecinătatea crescătoriei. A încercat să aterizeze pe acel acoperiş, dar a căzut în gol. Nu putea aprecia distanţa corectă până la acel acoperiş.

-         Vezi şi tu, ceea ce văd eu? întrebă repede tânărul.

-         Da. Un pui rătăcit, cu siguranță. Priveşte! A încercat să aterizeze pe acel acoperiş şi l-a ratat. De parcă ar vedea dublu. Este foarte posibil să fi traversat o inversiune atmosferică.

-         Se spune că puii care reuşesc acest lucru vor deveni zburători redutabili, mai târziu.

-         Se prea poate! îi spuse Ionel. Acest pui a luptat foarte mult pentru a se întoarce acasă. Îi voi nota seria inelului.

-         Să-i dăm şi un nume! propuse tânărul.

-         Îi vom spune “Last Blue” pentru ca este albastru şi a sosit ultimul.

-         Foarte frumos! Un nume bun pentru un viitor campion!

***

Au mai urmat şi alte antrenamente. Uneori erau scoşi din coş, unul câte unul, şi eliberați pe rând, astfel încât să nu mai poată zbura împreună cu ceilalţi.

Cu toate că distanţa pe care o avea de parcurs creştea de fiecare dată, “Last Blue” devenea din ce în ce mai rapid. Locurile îi deveneau din ce în ce mai familiare, de multe ori se putea orienta doar după relief, fără să apeleze prea mult la busola internă.

După fiecare antrenament, putea vedea mărindu-se numărul odihnitorilor libere din compartiment. Rămâneau doar cei mai buni.

 “Last Blue” se transforma, încet, dar sigur, într-un mascul foarte frumos. Era de o vitalitate ieşită din comun, de parcă s-ar fi aflat tot timpul în formă.

De ceva timp pusese ochii pe o porumbiţă solzată şi, de câte ori avea ocazia, turuia pe lângă aceasta. Zbura pe propria odihnitoare, chemând-o la el, la început timid, apoi din ce în ce mai insistent.

Deocamdată, femela rămânea insensibilă la avansurile tânărului mascul, spre bucuria lui Ionel, care nu tolera astfel de împerecheri precoce.

© Marius Nicolae

Continuarea, aici:
IV.Sezonul de concursuri