Lumina, de Marius Nicolae

Se afla în maşina de transport, alături de sute de porumbei. Niciodată nu fusese atât de departe de casă. Stia acest lucru deoarece lumina apăruse şi dispăruse de două ori. Va trebui să facă apel la toate simţurile sale pentru a-şi regăsi cuibul. Lumina nu o să-l mai poată, doar ea, călăuzi ca în alte dăţi. Acea lumină care îl încălzea în zilele reci, lumina care îi arăta calea în zilele de concurs, aducându-l mereu acasă lângă porumbiţa lui solzată.

Maşina se opri. Afară era încă întuneric. Toate păsările deveniră deodată agitate, încercând să deducă traiectoria pe care vor zbura atunci când uşile se vor deschide.

Porumbelul albastru simţea apropierea luminii. Primele raze se iviră la orizont şi, odată cu ele, natura se trezi brusc la viaţă. Încă puţin şi va fi liber să zboare spre casă. Minutele păreau o veşnicie. Oare ce or fi făcând acum puişorii pe care în lăsase acasă? Ar fi dat orice să poată fi lângă ei. Îşi amintea de scurta luptă neegală pe care o avusese cu stăpânul său în momentul când acesta îl scoase din cuib. Greşise că se opusese, pentru că rămăsese fără câteva pene în coadă.

În sfârşit, uşile se deschise, iar el era din nou liber. Se ridică în aer împreună cu sutele de porumbei. Cu toţii erau grăbiţi să ajungă acasă. Dar câţi dintre ei cunoşteau oare traseul corect?

Majoritatea erau complet dezorientaţi, zburând în cercuri şi aşteptând ca cei mai experimentaţi să facă primul pas în alegerea traiectoriei de zbor. Porumbelul albastru se rupse de stolul uriaş şi zbură direct spre casă. Lumina îi oferise destule indicii, apoi experienţa şi extraordinara capacitate de orientare îi dădu siguranţa de a alege calea cea bună. Instantaneu, alte zeci de păsări îl urmară, astfel încât stolul se rupse în două.

Zburau de foarte mult timp, şi cu fiecare minut, porumbelul albastru era tot mai sigur de calea aleasă. Apoi, îl văzu. Uliul stătea la pândă pentru a se arunca asupra primilor porumbei. Văzu cum acesta atacă stolul şi se ridică brusc, căutând să se afle deasupra inamicului. Stolul deveni compact, ca şi cum ar fi fost coordonat de o singură minte.

Uliul atacă cu viteză foarte mare, reuşind să spargă stolul de porumbei. Porumbelul albastru făcu o eschivă pentru a scăpa din ghearele urmăritorului, urmată de o întoarcere în stol. Însă porumbeii se speriaseră, iar panica şi faptul că aceştia proveneau din crescătorii diferite, nezburând niciodată împreună până atunci, a împrăştiat stolul.

Porumbelul albastru plonjă cu toată viteza pentru a se pune la adăpostul caselor şi a copacilor. Mai avea doar puţin şi va fi în siguranţă. Putea simţi uliul în spatele său. Încă puţin şi va scăpa. Încercă iarăşi o eschivă, însă reuşi doar parţial manevra din cauza penelor din coadă smulse înaintea îmbarcării.

Singura şansă era să se ridice iarăşi deasupra uliului. Chiar în momentul când crezu că a reuşit, privirea uliului îi îngheţă sângele în vine. Durerea din spate o resimţi în tot corpul. Simţi cum carnea îi este sfâşiată de ghearele uliului şi gândul i se duse la puii săi care îl aşteptau în cuib. Or să reuşească oare să ajungă aceştia la maturitate? Văzu lumina şi, ca prin minune, reuşi să scape din capcana păsării de pradă şi să se îndrepte către aceasta.

Scăpase! Durerea nu mai era aşa de intensă. Probabil rana era una superficială. Văzu zeci de porumbei îndreptându-se spre lumină, însă simţurile sale îi spuneau că altul este drumul spre casă. Corectă traiectoria şi porni cu viteză foarte mare pe direcţia crescătoriei. Cu siguranţă acest incident îl va întârzia foarte mult. Spera ca puişorii săi să nu sufere de foame prea mult.

De departe recunoscu acoperişul crescătoriei şi plonjă cu viteză foarte mare. Intrarea în crescătorie era deja închisă. Oare chiar aşa de mult întârziase? Încercă să treacă printre acele sputnik-ului şi, spre surprinderea lui, reuşi.

Zbură în boxă, turuind şi rotindu-se în jur. Bucuria întoarcerii acasă, euforia vederii puişorilor în cuib, îl făcu să uite de sutele de kilometri şi de orele de zbor neîntrerupt. Durerea provocată de uliu dispăruse cu totul.

Se apropie de pui, însă aceştia nu îl mai recunoşteau. Mai mult îl tratau cu indiferenţă. Solzata, perechea sa veni în boxă şi se duse direct la pui. Trecu pe lângă el de parcă nici nu ar fi existat.

Atunci înţelese.

Nu a scăpat niciodată din ghearele uliului. Văzu lumina şi zbură direct spre ea, trecând la fel de uşor printre acele sputnik-ului. Era deja noapte…

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html