Viata de porumbel - XXII. Marea lovitura, de Marius Nicolae

Băiatul se trezi, ca de obicei, destul de devreme, se îmbrăcă în grabă, ieşi afară şi se îndreptă spre crescătoria de porumbei. Sentimentul de nelinişte pe care îl avea de ceva timp se amplificase în cursul acestei dimineţii. Mergea foarte repede, aproape alerga către crescătorie. Văzu uşa întredeschisă imediat cum dădu colţul casei, iar inima începu să-i bată cu putere. Dintr-un singur salt, sări toate cele patru trepte ale crescătoriei, dădu uşa de perete şi rămase încremenit. Părinţii îl găsiră, după o jumătate de oră, plângând în suspine, ghemuit, în compartimentul zburătorilor.

-       Ce s-a întâmplat, Mihăiţă? întrebă repede tatăl băiatului, auzind suspinele acestuia.

Mihăiţă nu venise la micul dejun, deşi îl strigase de câteva ori. Speriat, bărbatul ieşi în fugă din casă, îndreptându-se spre adăpostul porumbeilor, ignorând întrebările îngrijorate ale soţiei sale. Ceva se întâmplase.

-       Am uitat uşa deschisă, şi…

Băiatul nu putea articula cuvintele. Radu intră rapid în crescătorie privind în jur. Imaginea era una de coşmar. Mai mulţi porumbei zăceau pe podeaua crescătoriei. Erau morţi şi însângeraţi. De abia mai târziu şi-a dat seama că toţi porumbeii fuseseră decapitaţi.

-       Curios lucru, spuse Ionel, care sosise rapid la auzul veştii, însoţit de tânărul vecin, Mircea. La prima vedere pare a fi vorba de un dihor.

După un prim inventar, douăzeci de pui şi cinci porumbei maturi, printre care şi “Last Blue” erau morţi, fiind de nerecunoscut din cauza rănilor. Din câţiva lipseau părţi întregi, inclusiv picioarele cu inelele matricole.

-       Mircea, vreau să aud opinia ta despre acest lucru? întrebă Ionel, luându-l  de o parte pe tânărul său amic. Tu eşti poliţist, deci, cu siguranţă poţi vedea mai multe decât noi, oamenii obişnuiţi.

-       Am solicitat deja prezenţa unei echipe pentru preluarea probelor. Aşa cum bine ai observat atât tu, cât şi Radu, urma însângerată de pe uşă pare a fi amprenta unui om. Până când nu avem rezultatele finale, nu pot să mă pronunţ.

-       Cum am putut uita uşa deschisă? Nu sunt un bun crescător, nu voi fi niciodată. Domnul Ionel, o să vă rog să luaţi toţi porumbeii rămaşi la dumneavoastră în crescătorie. Eu nu mai pot continua. I-am omorât. Nu sunt bun de nimic, zise Mihăiţă, începând să plângă din nou. Am omorât porumbelul care m-a salvat.

Echipa de la poliţie ridicaseră amprentele, iar rezultatele fusese neconcludente, în afară de mica urmă de pe uşă, negăsind nimic.

-       Infractorii ar fi putut purta mănuşi, zise Ionel.

-       Aşa este, însă am fi găsit totuşi nişte urme de pantofi, nu credeţi? spuse unul dintre poliţişti. La cât sânge este înăuntru, un eventual infractor ar fi călcat, măcar accidental, în acel sânge. Iar dumneavoastră aţi declarat că numeric nu vă lipseşte nicio pasăre. Nu văd niciun motiv pentru a continua investigaţia. Probabil, acea urmă a fost lăsată de unul dintre dumneavoastră. Nici măcar nu putem fi siguri că acea urmă este lăsată de om. Încă nu avem rezultatele finale, în legătură cu o posibilă amprentă, însă părerea mea este că porumbeii au fost mâncaţi de dihori sau şobolani.

***

Trecuseră două săptămâni de când Mihăiţă nu mai trecuse pe la porumbei. Dezamăgirea sa fusese aşa de mare, încât respingea chiar şi ideea unei posibile discuţii despre ce s-a întâmplat. Peste câteva zile era ziua lui de naştere. Împlinea 9 ani. Trecuse un an de zile de când primise cadou porumbelul albastru. Iar el nu fusese în stare să aibă grijă de el.

-       Eşti doar un copil, îi spusese mama sa. Nu poţi să te judeci pentru cele întâmplate.

-       Porumbeii erau şi ei fiinţe, mamă. “Last Blue” sunt sigur că ar fi venit acasă de oriunde l-aş fi trimis. Însă acum e prea târziu.

Ionel avea grijă de crescătoria de porumbei a lui Mihăiţă. Era sigur că acesta va reveni cât de curând în mijlocul porumbeilor. Era sigur că, o dată instalat, microbul columbofiliei nu putea fi înlăturat.

Ştia că băiatul suferă foarte tare. Pierderile din concursuri se pun pe seama selecţiei, însă atunci când porumbeii se prăpădesc în propria crescătorie, ca urmare a bolilor, răpitorilor sau a altor cauze, durerea este foarte intensă.

Băiatul privea pe fereastră, împreună cu mama sa, micul stol de porumbei care se învărteau în cerc în jurul crescătoriei. Ştia că sunt porumbeii săi. Majoritatea erau albaştri. După câteva ture, aceştia coborâră. Băiatului îi era foarte dor de ei, însă încerca să-i protejeze de nepriceperea sa.

Zări pe cer, în depărtare, un porumbel care venea cu viteză mare spre crescătorie. Ateriză. Era un frumos mascul albastru care se plimba ţanţoş, turuind după femelele aflate pe acoperişul crescătoriei.

-       Ştiu că seamănă foarte mult, dar nu este “Last Blue”, mamă, răspunse băiatul privirii întrebătoare a mamei lui. Este “Junior”, puiul crescut de el.

Apoi, după câteva clipe, adăugă:

-       Crezi că-l pot găsi, acolo, în acea lume de vis?

Sfârşitul părţii a patra!

Capitolul urmator, "Fetita si porumbeii", aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2013/03/viata-de-porumbel-xxiii-fetita-si.html

Celelalte capitole aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-porumbel.html