Viata de porumbel - XVI. Accidentul, de Marius Nicolae

Bătrânelul privea cu dragoste la cei 26 de porumbei ai săi. Îi cunoştea pe fiecare în parte. Erau parte din el. Cu mişcări blânde prinse doi dintre ei şi-i băgă în coş, după care coborî din crescătorie.

Trebuia să se grăbească, dacă vroia să ajunga la timp înapoi pentru a-şi hrăni porumbeii. Amânase cât putuse de mult acest moment. Traversă şoseaua pe trecerea de pietoni din faţa târgului de păsări.

Şoferul autoturismului condusese toată noaptea. Primise un telefon urgent şi se grăbea să ajungă acasă. Cafeaua nu reuşise să-l trezească decât pe jumătate. Închise ochii doar pentru o secundă, pentru a alunga acea durere sâcâietoare care îl apucase în urmă cu vreo două ore, iar în clipa următoare se trezi cu un om în vârstă pe capota maşinii. Apăsă cu putere pedala de frână, iar bătrânul se rostogoli pe asfalt. Din tâmpla dreaptă îi şiroia sângele.

Bătrânelul se trezi în spital. La început nu ştiu unde se afla, totul era alb şi curat în jurul său.

-       Bună ziua! spuse asistenta. Aţi fost victima unui accident, domnul doctor o să vină imediat la dumneavoastră.

-       Porumbeii mei! zise bătrânelul cu vocea stinsă. Unde sunt?

-       Nu mi s-a adus la cunoştinţă despre aşa ceva. Despre ce porumbei e vorba?

-       Aveam doi porumbei pe care urma să-i vând în târgul de păsări. Trebuie să-i căutaţi. Să nu cumva să fie răniţi, spuse bătrânelul. Chemaţi-l pe fiul meu, vă rog frumos!

-       Totul o să fie bine. Acum vă rog să vă liniştiţi, spuse asistenta, zâmbindu-i bătrânelului, în timp ce se îndrepta spre un alt bolnav.

-       Dar eu nu am niciun fiu, zise cu voce stinsă bătrânelul. Sunt doar eu şi porumbeii mei. Dar… crescătoria am construit-o împreună cu fiul meu. Are 8 ani. Avea 8 ani…

Brusc gândul îi fugi la imaginea băieţelului din târgul de păsări.

-       Era cu bărbatul care mi-a cumpărat porumbeii. Băiatul de 8 ani e fiul meu. Bărbatul care era cu el...

Apoi îşi aminti. Bărbatul din târg era fiul său.

Bătrânelul privea la crescătoria porumbeilor. Se externase din spital în urmă cu două zile. Medicii îi spuseseră că nu are nimic, şi-l lăsaseră să plece acasă.

-       Nu aveţi nicio rudă, îl întrebară medicii.

-       Nu, minţi bătrânul. Sunt singur.

-       Doriţi să depuneţi plângere împotriva şoferului neatent?

-       Nu. Eu am fost cel grăbit. Şoferul nu are nicio vină. Nu-mi amintesc clar evenimentul.

Se simţea vinovat pentru toţi anii în care îi alungaseră de lângă el pe cei dragi. Totul din cauza acelui accident stupid. Acum îşi amintea clar totul. Urcase în volieră pentru a închide obloanele. Începuse furtuna, iar grindina bătea cu putere în interiorul crescătoriei.  

Făcuse o greşeală mare când construise adăpostul porumbeilor cu faţa spre Nord-Vest. Însă era singura posibilitate.

“Să nu cumva să orientezi coteţul cu faţa spre noi”, îi spuseră vecinii, când văzură ce are de gând să facă.

Mai avea de urcat trei trepte şi ajungea sus. Piciorul îi alunecă pe treapta udă şi se dezechilibră. Cu mâna stângă se prinse de balustrada din lemn, căzând în genunchi. Durerea îl străfulgeră prin tot piciorul. Se ridică cu greu. Mai avea doar două trepte. Ploaia îi biciuia faţa. Simţea grindina lovindu-i obrajii neraşi. Îşi lăsase barbă de când îi murise soţia. Încă o treaptă si era sus. Putea acum zări porumbeii speriaţi, care se adunaseră cu toţii în colţul cel mai depărtat, acolo unde ploaia nu-i putea ajunge. Se prinse, cu putere, cu ambele mâini de balustradă şi se împinse înainte. Piciorul drept îl durea foarte tare, probabil şi-l luxase, însă nu conta. Prioritatea lui era să protejeze porumbeii. Trase obloanele în jos şi răsuflă uşurat. Porumbeii erau în siguranţă. Petrecu un timp cu ei, încercând să-i facă să uite de experienţa neplăcută prin care tocmai trecuseră, apoi, ieşi afară şi îşi începu coborârea.

Totul se petrecuse foarte repede, o secundă de neatenţie şi piciorul rănit i-a alunecat de pe cea mai de sus treaptă, apoi totul a devenit negru. Când s-a trezit totul era confuz. Nu-şi mai amintea nimic.

Accidentul de maşină, de acum două zile fusese o binecuvântare, lovitura de la cap ajutându-l să-şi recapete memoria.

Gândul îi zbură în trecut. Fusese foarte fericit alături de soţia sa. Lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji, aducându-şi aminte de ea. Mereu îl ajutase să aibe grijă de porumbei. Iubea porumbeii la fel de mult ca şi el. Înainte de fiecare concurs se rugau împreună la Dumnezeu pentru sărmanele păsări.

După accidentul, în care-şi pierduse memoria, unicul său fiu vroise să-l ia aproape de el, dar el îl refuzase cu toată forţa lui:

-       Nu o să accept bani de la străini. Eşti un străin pentru mine. Nu o să vin să locuiesc cu tine. Nu o să mă iei de lângă singurii mei prieteni, porumbeii mei.

Îşi îndepărtase propriul fiu, dar acesta găsise o cale de a-l ajuta, cumpărându-i proprii porumbei, doar pentru a-i elibera apoi. Îi era ciuda pe el însuşi. Cum putuse fi aşa de orb? Trebuia să îndrepte această situaţie imediat.

Intră în casă, îndreptându-se spre noptiera de lângă pat. Cu mâinile tremurânde, deschise sertarul şi scoase o agendă prăfuită. Ştia că îşi notase acolo numerele de telefon ale cunoscuţilor.

-       Bună ziua, se auzi vocea de la celălalt capăt al firului.

Bătrânul răsuflă uşurat. Era Maria, nora sa. Nu ştia cum ar fi reacţionat dacă i-ar fi răspuns Ionel.

-       Bună Maria, spuse, cu voce stinsă, bătrânelul.

-       Tu eşti tată? întrebă repede Maria, recunoscând vocea.

Maria crescuse fără tată de la o vârstă destul de fragedă. Se ataşase foarte mult de socrul ei, iubindu-l ca pe propriul tată. Ştia ca afecţiunea este reciprocă.

-       Iartă-mă, copila mea. Nu mi-am amintit nimic, spuse bătrânelul, începând să plângă.

-       Linişteşte-te, tată. O să vin cât pot de repede la tine, spuse Maria, în timp ce cu mâna liberă căuta după cheile maşinii.

Ionel era la şcoală, avea ore până târziu azi. Maria îşi propuse să-l sune mai târziu. Sau, de ce nu, dacă totul era în regulă cu tatăl socru, o să-i facă o surpriză.

Bătrânelul intră pe poarta casei băiatului însoţit de Maria.

-       Iartă-mă fiule, spuse bătrânul, adresându-se lui Ionel.

Ionel aşteptase clipa asta de foarte mult timp. Medicii îi spuseseră că memoria tatălui său poate reveni în orice moment, însă există şi probabilitatea ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. De câte ori mergea în târgul de păsări, spera că tatăl său o să-l poată recunoaşte.

Acum, clipa sosise, iar el stătea împietrit, neştiind cum să reacţioneze. Maria îl sunase în urmă cu două ore, spunându-i că are o surpriză pentru el. Nu se aşteptase la aşa ceva. Porni în întâmpinarea bătânului său tată şi îl strânse cu putere în braţe.

Cei doi bărbaţi plângeau, privindu-se unul pe celălalt de parcă acum se vedeau pentru prima oară.

-       Acesta este tatăl meu, spuse Ionel, după o vreme, către ceilalţi.
-       Chiar mi-am dorit să fie aşa, zise Mihăiţă. Încă de prima dată când l-am văzut.


Capitolul urmator, "Generatii", aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2013/02/viata-de-porumbel-xvii-generatii-de.html

Celelalte capitole aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-porumbel.html