Crescătoria băiatului era aproape gata. La fel şi puişorii, de care Mihăiţă încă nu aflase. Peste câteva zile era ziua de naştere a băiatului, iar Ionel vroia să-i facă o surpriză acestuia.
O mare parte din cheltuielile cu crescătoria le suportase însuşi Ionel. Insistase ca să o plătească în totalitate, dar soţii Marinescu nu au fost de acord.
- Sunt bani obtinuţi din câştigarea acelui pariu, le spunea Ionel soţilor Marinescu. “Last Blue” nu ar fi putut câştiga acel pariu dacă nu ar fi fost salvat de voi, toamna trecută. După ce deveniseră vecini, renunţaseră, de comun acord, la pronumele de politeţe.
Ionel, Mihăiţă şi noul lor ajutor, vecinul Mircea, îşi savurau împreună desertul, după o zi de muncă la crescătoria porumbeilor, moment în care Ionel zise:
- Mai povesteşte-ne o dată, te rog frumos, cum l-ai gasit pe “Last Blue” în Lublin. Nu sunt sigur că am înţeles toate detaliile poveştii, iar Mircea este extrem de curios.
Ionel ştia că nu va reuşi niciodată să înţeleagă povestea, însă spera că, auzind-o din nou, va reuşi măcar să o accepte.
- Nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie, îşi începu băiatul istorisirea. Trebuia să mă grăbesc. Ştiam că porumbelul albastru era pe undeva pe acolo, pe la crescătorii locali, însă nu vorbeam poloneza şi nu aş fi putut să mă înţeleg cu acei oameni.
Băiatul se gândea încă foarte mult la acea zi. Reuşise să-şi autoinducă starea de transă. Simţise că doar în acea lume de vis va putea identifica poziţia porumbelului albastru.
- Lăsându-mă purtat de acea lume a viselor, am putut afla unde este porumbelului albastru. Însă mai aveam o problemă, una mare de tot. Trebuia cumva să mă şi pot întoarce din acea lume. Asta a fost mult mai greu.
Îşi amintea de teama ce pusese stăpânire pe el în acel moment. Îi era frică pentru el, îi era frică şi pentru porumbel. Fără ajutorul său, acesta nu putea fi niciodată găsit. Frica prinsese contur, avea formă. Era din ce în ce mai densă. Trebuia să scape de ea. Trebuia să uite. Încercă să se concentreze pe ceva cunoscut din lumea reală, dar nu reuşi. Încercă să-şi aminteasca de lumea reală… Cuvintele din mintea lui nu mai aveau sens. Ce însemna oare “amintească”, sau “lume”. Erau doar noţiuni cărora nu le cunoştea semnificaţia.
- Apoi, dintr-odată, într-un colţ al minţii mele, am vazut un punct albastru. Simţeam un regret, o vinovăţie. Conştientizam, de fapt, gândurile porumbelului. Erau gândurile lui sau erau gândurile mele. Ale mele. Ale lui. Acesta a fost momentul când mi-am recreat propriul eu. Eu existam în raport cu ceva, cineva. Existam. Am deschis ochii. Am văzut faţa iubitoare a mamei mele, în timp ce lacrimile în curgeau pe obraji.
- Uimitor, zise Mircea, vrăjit de istorisirea băiatului.
- Ţi-am spus eu că trebuie să asculţi povestirea din gura băiatului. Eu nu aş fi putut povesti la fel de detaliat ca el.
Ionel era mereu surprins de uşurinţa cu care băiatul de aproape 8 ani vorbea despre aceste lucruri. Auzise de autişti, care puteau face lucruri extraordinare cu ajutorul minţii. Nu încerca să înţeleagă, accepta ca pe o axiomă, ce nu trebuia demonstrată.
- Apoi, cunosc povestea, spuse Ionel. Împreună cu talonul de proprietate al inelului, mă felicit şi acum că am avut inspiraţia să-ţi dau acel talon cu tine la plecare, ai mers direct la crescătorul polonez aflat în satul vecin.
- Însă tot nu am înteles, interveni Mircea, cum ţi-a transmis porumbelul locaţia exactă, sau cum ai ştiut să ajungi acolo.
- Subconştientul este un lucru pe care nimeni nu îl înţelege încă. Odată conectat la acel nivel de cunoaştere superior, poţi afla totul. Însă important e cu ce rămâi atunci când revii. Punctul albastru pe care l-am sesizat în timp ce mă aflam în transă era porumbelul. Cert este că am ştiut unde să merg. O poţi numi intuiţie, dacă îţi e mai uşor.
Mihăiţă îşi amintea ce figură facuse polonezul atunci când îi înmână talonul de proprietate.
- A ştiut imediat că e vorba despre “Last Blue”. Cu siguranţă îi căutase seria pe Internet şi o avea clar în memorie.
- În schimb, a negat totul şi v-a închis poarta în nas, zise Ionel.
- “Last Blue” este totuşi un campion, nu? Are norma la fond la un an de zile. Va prinde un loc fruntaş în clasamentul national. Nu multa lume poate renunta uşor la o astfel de pasare.
- Şi apoi, partea cea mai interesantă…, zise Ionel, fortându-l pe băiat să-şi continue povestea.
- Am sunat din nou la poartă, iar când polonezul a deschis, i-am spus, în limba română, următoarea frază:
“Acel porumbel m-a readus la viaţă din lumea de vis unde eram captiv. Acum e de datoria mea să-l salvez pe el. O să fac totul să-l obţin, aşa că nu îmi sta în cale.”
- Nu ştiu ce l-a speriat mai tare pe acel om. Tonul vocii mele sau faptul că nu putea înţelege o iotă din ce-i spuneam. Oricum, în primele clipe a rămas înmărmurit, apoi ne-a făcut semn să-l urmăm. “Last Blue” era închis în compartimentul de matca. Ochii porumbelului au strălucit pentru o secundă, în momentul când m-a văzut. Ştiu asta.
Îşi aminti cum crescătorul polonez îşi ceru scuze, vorbind în engleză cu părinţii săi.
- Polonezul ne-a întrebat cum am ştiut că porumbelul este la el. Nu-i spusese nici măcar soţiei sale despre acest lucru. Tata l-a întrebat ce meserie are. Acesta s-a arătat neplăcut surprins de întrebare, însă a raspuns că este avocat. Atunci nu o să poţi înţelege, i-a spus tata.
***
“Last Blue” se simţea, în sfârsit, împlinit. Îşi aminti de ziua în care intrase în voliera străină. Crezu că va reuşi să se integreze în acel loc, însă, în scurt timp realiză că este captiv.
Apoi, îşi aminti de băiat. Venise să-l salveze. Înţelese atunci că nu casa, în curtea căreia găsise o perioadă farfuria cu seminţe şi bolul de apă, îl adusese aici. Ci băiatul. În preajma sa, porumbelul albastru se simţea în siguranţă.
Zbură din mâna băiatului în interiorul volierei. Se afla în propria crescătorie. Era din nou în boxă sa. Se întorsese acasă. Iar crescătorul era împreună cu băiatul. Cum era posibil aşa ceva?
“Last Blue” trăia cu intensitate acele clipe. Cele doua puncte de sprijin, care confereau substanţă vieţii sale: crescătoria şi băiatul, erau acum în acelaşi loc.
***
Ionel intră în curtea familiei Marinescu aducând cu el un coş. Se strecură în spatele casei, acolo unde se afla noua crescătorie, apoi după câteva minute reveni şi ciocăni la uşă.
Încă se gândea la telefonul primit cu o săptămâna în urmă. Se dusese, ca de obicei, în târgul de păsări, însă bătrânelul nu se afla acolo. Ce se întâmplase oare?
În casa familiei Marinescu petrecerea era în toi. Era prima zi de naştere a lui Mihăiţă, cel puţin prima de care îşi putea aminti. Soţii Marinescu, Mircea împreună cu soţia erau deja acolo.
Ionel fu întâmpinat cu bucurie de toţi participanţii. Mihăiţă era în culmea fericirii.
- Unde este doamna Şerbănescu, întrebă băiatul când văzu ca Ionel este neînsoţit.
- Maria o să vină un pic mai târziu, spuse Ionel. Aşteaptă pe cineva.
După primirea urărilor, Mihăiţă spuse:
- Vă mulţumesc tuturor pentru cel mai frumos cadou pe care mi l-aţi făcut, crescătoria de porumbei. Fără ajutorul unui porumbel aş fi rămas în lumea de vis, iar fără ajutorul vostru, visul meu de a creşte porumbei voiajori ar fi ramas doar un vis. Haideţi să vedeti cu toţii crescătoria, îi invită Mihăiţă.
Până acum, doar el, Mircea şi domnul Ionel intraseră în interiorul crescătoriei, pentru ceilalţi păstraseră surpriza pentru final. Porniră cu toţii, pe mica potecă, spre spatele casei. Crescătoria apăru imediat după colţul casei. Era perfecta. Ridicată la aproximativ 60 cm de la sol, aceasta era compusă din patru compartimente, în faţa cărora se afla un hol lung. Toate compartimentele aveau sputnik-uri de ieşire la partea superioară, acoperişul fiind prevăzut cu doua pante de scurgere a apei. La cele două extremităţi, crescătoria se continua cu doua voliere de plasă.
- Pentru ce sunt aceste voliere, întrebase Mihăiţă, în timpul lucrului.
- Prima, cea din stânga este pentru porumbeii de matca. Ştiu că ai de gând ca toţi porumbeii tăi să poată zbura liberi afară, însă, uneori, în special în timpul iernii, vei alege să nu îi eliberezi, din cauza păsărilor de pradă. Cu ajutorul acestei voliere, ei vor avea totuşi acces la aer liber.
- Şi cea de-a doua?
- Cea de-a doua volieră, din dreapta crescătoriei, este pentru compartimentul de pui. Este recomandat ca aceştia să poată privi afară, înainte de a fi eliberaţi pentru prima dată. Se reduc astfel pierderile puilor din timpul primului zbor.
- Am înteles, spuse Mihăiţă.
Deschise uşa şi rămăsesera muţi de uimire. Compartimentul de zburători era populat cu porumbei. Mihăiţă se uită rapid la Ionel, şi cu un strigăt de bucurie sări de gâtul acestuia, strângându-l tare la piept. Plângea de fericire.
Pe una dintre boxele de la nivelul superior se afla “Last Blue” împreună cu noua lui pereche, o solzată cu care hotărâseră împreună să-l împerecheze.
- Nu trebuia să faci asta, spuse băiatul. Ştii ca “Last Blue” trebuie să zboare în continuare.
- Sunt sigur că va zbura mult mai bine din crescătoria ta, spuse barbatul, vizibil emoţionat. “Last Blue” îţi aparţine. Deşi nu o să pot înţelege niciodata cum, ştiu sigur că între voi exista o conexiune specială. La mulţi ani, Mihăiţă!
Poarta se deschise, iar pe micuţa alee îşi facu apariţia doamna Maria, soţia lui Ionel, iar la braţul ei se afla un bătrân.
Mihăiţă avu al doilea şoc în această seara. Însoţitorul doamnei Maria era nimeni altul decât bătrânelul din târgul de păsări.
Sfârşitul părţii a doua!
Primul capitol din partea a treia, "Accidentul", aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2013/02/viata-de-porumbel-xvi-accidentul-de.html
Celelalte capitole aici:
...sper ca vor mai urma si alte parti, la fel de atractive, emotionante (pana la lacrimi) si educative! Te felicit cu toata sinceritatea!
RăspundețiȘtergere(adi dragan)