Viata de porumbel - XIV. Batranelul si porumbeii, de Marius Nicolae

Capitolul XIV

BĂTRÂNELUL ŞI PORUMBEII

“Unii oameni, oricât de bătrâni ar ajunge, nu-şi pierd niciodată frumuseţea. Doar şi-o mută de pe faţă în inimă."

-          Martin Baxbaums

Băiatul îl luă de mână pe domnul Ionel, trăgându-l repede înspre partea din spate a curţii.

-       Trebuie să începem imediat. Soarele e aproape sus pe cer.

Ionel zâmbi către copil, spunându-i cu blândeţe în glas:

-       Astăzi vom lucra un pic mai puţin. Vreau să mergem altundeva mai întâi. Este surpriză, nu întreba! spuse repede Ionel, citind uimirea de pe chipul băiatului.

Ionel primise un telefon în această dimineaţă. De câte ori primea acel telefon devenea agitat.

***

Era prima dată când Mihăiţă ieşea în oraş cu altcineva decât cu membrii familiei. De asemenea, era prima oară când vizita un târg de păsări.

Peste tot în jur erau coşuri cu porumbei şi alte păsări. Mihăiţă era un pic supărat pe acei oameni care înghesuiseră prea multe păsări în coşuri.

Se ţinea strâns de mâna domnului Ionel. Simţea încordarea acestuia. Ceva se întâmplase. Se părea totuşi că acesta avea un scop precis. Se mişca repede printre tarabe, căutând ceva anume.

În sfârşit, s-au oprit în faţa tarabei unui bătrânel, care se afla deja într-o discuţie aprinsă cu trei indivizi. Aceştia din urmă păreau că se pricep la porumbei, după felul în care îi studiau.

-       Nu prea are osatură bună, spuse primul, luând porumbelul în mână şi privindu-l cu atenţie.

-       Cum să nu? zise bătrânelul cu emoţie în glas. Îşi întinse mâinile tremurânde şi apucă pasărea. Uite aici! continuă el, luându-i mâna celuilalt şi punând-o pe pieptul porumbelului. Poţi simţi asta? Sternul este potrivit ca adâncime, oasele furcii sunt bine închise, iar muşchii sunt foarte elastici.

Mihăiţă privea cu atenţie la acest bătrânel. Era printre puţinii vânzători din piaţă care-şi iubea cu adevărat porumbeii. Putea să simtă uşor asta.

Păsările lui erau singurele care nu erau înghesuite. Deşi avea doar doi porumbei la vânzare, bătrânelul îi adusese într-un coş destul de mare. Ar fi putut foarte bine să-i pună într-o cutie mai mică, i-ar fi fost mult mai uşor să-i transporte. Însă bătrânelul preferase să asigure confortul păsărilor, înaintea propriului său confort. A fost trezit din contemplare de vocea stridentă a celui de-al doilea cumpărător:

-       Ia dă-mi-l şi mie să-l văd! se răsti acesta la bătrânel.

A luat în mâini porumbelul, manevrându-l cu bruscheţe, de parcă biata pasăre nu ar fi fost altceva decât un obiect.

-       Nici aripă bună nu prea are, spuse din nou, desfăcând aripa porumbelului.

-       Probabil că nu, replică bătrânelul, însă cu această aripă a reuşit să facă normă la fond, timp de trei ani consecutivi. Şi acesta la fel, continuă el, arătând spre porumbelul din coş.

-       Despre ce norme la fond vorbeşti acolo? întrebă cel de-al treilea, devenit brusc interesat de pasăre. Ai ceva dovezi?

-       Nu am la mine, răspunse bătrânelul, întinzând mâinile tremurânde să ia pasărea.

Adevărul este că nu-şi amintea prea bine, însă era sigur că găsise diplomele prăfuite într-un sertar din casă. Iar cupele din vitrină…

-       Cât ceri pe aceşti doi porumbei? întrebară, aproape într-un glas, toţi cei trei prieteni.

-       O sută de lei amândoi, le răspunse bătrânelul, cu voce stinsă.

-       E mult, foarte mult, zise repede primul. Îţi dăm şaizeci.

S-a întors şi le-a făcut cu ochiul celorlalţi doi. Îşi dăduseră seama de valoarea păsărilor şi încercau acum să-l păcălească pe bătrânel. Dacă unui astfel de porumbel i s-ar fi făcut publicitate pe Internet, în ziua de azi se putea obţine, cu un pic de ajutor din partea prietenilor licitatori, şi de zece ori suma cerută de bătrânel.

-       De ce-i vinzi, dacă sunt aşa de buni?

-       Eu nu mai zbor porumbeii de ceva timp. Mi-am oprit doar câţiva pentru mine. Însă mâncarea e foarte scumpă şi…

-       Probabil nici tratamente nu le faci, nu? Ne băgăm boala în coteţ sigur, se adresă unul dintre cumpărători celorlalţi, nelăsându-l pe bătrânel să-şi termine propoziţia.

-       Despre ce tratamente vorbiţi, domnule? îl întrebă bătrânelul respectuos. Tratamentele sunt pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoşi.

-       Mă laşi! continuă tânărul. Sunt sătul de sfaturile astea cu menţinerea sănătăţii naturale, bla, bla, bla. Porumbeii, dacă nu sunt trataţi periodic cu antibiotice, degeaba. Îţi dăm cincizeci de lei pe amândoi. Trebuie să-i şi tratăm.

-       Este bine aşa, tataie? zise un altul. Zi repede, că ne grăbim!

Bătrânelul îşi făcea propriile calcule în minte. Cincizeci de lei îi ajungeau să-şi hrănească doar o lună, cei douăzeci şi patru de porumbei rămaşi acasă. Nu era o sumă mare, peste o lună va trebui iarăşi să renunţe la alţi doi. Aproape toată pensia o cheltuia pe medicamente şi întreţinere. Spera, doar, să poată rămâne cu destui porumbei înainte să moară. Spera să-şi poată trăi puţinele zile, câte mai avea, printre porumbeii săi. Se gândea să refuze oferta celor trei, însă porumbeii rămaşi acasă erau înfometaţi. Amânase până în ultima clipă vânzarea păsărilor. I se rupea inima la gândul că trebuia să se despartă de ei.

Era gata să accepte, însă, în acel moment, din mulţime se auzi un glas. Pe undeva, i se părea cunoscută acea voce:

-       Îţi dau eu o sută de lei, spuse Ionel.

Instantaneu, cei trei prieteni au sărit ca arşi:

-       Dar cine eşti tu, de ne strici târgul cu omul? Pleacă domnule şi lasă-ne în pace!

Ionel nu voia să rişte izbucnirea unui scandal. Se gândea în primul rând la Mihăiţă. Nu avea voie să-l pună într-o situaţie neplăcută. Însă, dacă s-ar fi uitat în jos la băiat, ar fi văzut că acesta emana de fericire, la auzul propunerii bărbatului.

S-a apropiat şi i-a şoptit ceva la ureche unuia dintre cei trei. Acesta, fără să spună o vorbă, le-a făcut semn celorlalţi şi s-au îndepărtat rapid.

-       Poftiţi banii, îi spuse Ionel, scoţând din buzunar două bancnote de cincizeci de lei.

Bătrânelul s-a uitat la noul cumpărător. Faţa acestuia i se părea cunoscută, dar nu-şi amintea exact de unde.

-       Vă mulţumesc! O să vi-i pun într-o cutie. Nu vreau să se rănească în timpul transportului.

Cu mâinile tremurânde, a scos pe rând cei doi porumbei din coş, sărutându-i pe fiecare în parte, apoi, uitându-se la ei ca pentru ultima oară, i-a băgat încet, cu foarte mare grijă, într-o cutie de carton.

-       Sunt nişte porumbei excepţionali, adăugă bătrânelul. O să vă aducă numai bucurii. Să-i iubiţi şi să aveţi grijă de ei.

-       Cu siguranţă, zise Ionel, luând cutia din mâna bătrânelului. Aveţi toată încrederea că se vor afla pe mâini bune. Pot să vă rog ceva? continuă el.

-       Bineînţeles! zise bătrânelul.

-       Aş vrea să vă conduc acasă, dacă se poate. Sunt cu maşina. Acesta este prietenul meu, Mihăiţă, îl prezentă Ionel, pe băiatul de lângă el.

-       Nu vă deranjaţi! le răspunse bătrânelul. Eu pot merge şi pe jos. Stau foarte aproape, la doar doi kilometri.

Ionel a insistat şi, în cele din urmă, bătrânelul a acceptat invitaţia sa.

Au ajuns la poarta bătrânelului, înainte ca el să le poată spune unde locuieşte. Acesta a coborât, mulţumindu-le încă o dată pentru amabilitatea lor. Citise ceva în privirea acelui băieţel. Simţea o legătură puternică între băiat şi porumbei, simţea că băiatul e la fel ca şi el.

A uitat repede acel gând, acum, în sfârşit, putea să-şi hrănească păsările rămase acasă.

-       În acest moment, eu sunt cel depăşit de situaţie, zise băiatul, când au rămas singuri în maşină. Am o mulţime de întrebări.

-       Ştiu asta. Dar o să înţelegi în câteva momente, îi răspunse Ionel, oprind maşina pe dreapta, imediat ce au ajuns într-o zonă fără prea multe blocuri.

A coborât, a deschis uşa din spate şi a scos cutia în care se aflau cei doi porumbei. A deschis capacul cutiei, eliberându-i.

Băiatul a sărit din maşină şi, privind la cei doi porumbei care zburau direct spre casă, a început să râdă cu putere...

Continuarea in cartea VIATA de PORUMBEL