Viata de porumbel - XV. Regasirea

Capitolul XV

REGĂSIREA

“Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.”

-          Paulo Coelho

Crescătoria băiatului era aproape gata. La fel şi puişorii, de care Mihăiţă încă nu aflase. Peste câteva zile era ziua sa de naştere, iar Ionel voia să-i facă o surpriză.

O mare parte din cheltuielile cu crescătoria le suportase însuşi Ionel. Insistase să o plătească în totalitate, dar soţii Marinescu nu au fost de acord.

-          Sunt bani obţinuţi din câştigarea acelui pariu, le spusese bărbatul, soţilor Marinescu. Nu aş fi avut cum să câştig pariul, dacă Last Blue nu ar fi fost salvat de voi toamna trecută.

După ce deveniseră vecini renunţaseră, de comun acord, la pronumele de politeţe.

Ionel, Mihăiţă şi noul lor ajutor, vecinul Mircea, îşi savurau împreună desertul după o zi de muncă la crescătoria porumbeilor, moment în care Ionel luă cuvântul:

-          Mai povesteşte-ne o dată, te rog frumos, cum l-ai găsit pe Last Blue în Lublin. Nu sunt sigur că am înţeles toate detaliile poveştii, iar Mircea este extrem de curios.

Bărbatul ştia că nu va reuşi niciodată să înţeleagă povestea, însă spera că, auzind-o din nou, va reuşi măcar să o accepte.

-          Nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie, îşi începu băiatul istorisirea. Trebuia să mă grăbesc. Ştiam că porumbelul albastru era pe undeva pe acolo, pe la columbofilii locali, însă nu vorbeam poloneza şi nu aş fi putut să mă înţeleg cu acei oameni.

Amintirile acelei zile îi erau încă vii în memorie. Reuşise să-şi autoinducă starea de transă. Simţise că doar în acea lume de vis va putea identifica poziţia porumbelului albastru.

-          Lăsându-mă purtat de acea lume a viselor, am putut afla unde este porumbelului albastru. Dar mai aveam o problemă, una mare de tot. Trebuia cumva să mă şi pot întoarce din acea lume. Asta a fost mult mai greu.

Îşi amintea de teama ce pusese stăpânire pe el în acel moment. Îi era frică pentru el, îi era frică şi pentru porumbel. Fără ajutorul său, acesta nu putea fi niciodată găsit. Frica a prins contur, avea formă. Era din ce în ce mai densă. Trebuia să scape de ea. Trebuia să uite. A încercat să se concentreze pe ceva cunoscut din lumea reală, dar nu a reuşit. A încercat să-şi amintească de lumea reală… Cuvintele din mintea lui nu mai aveau sens. Ce însemna oare “amintească”, sau “lume”? Erau doar simple noţiuni, fără nicio semnificaţie.

-          Apoi, dintr-odată, într-un colţ al minţii mele, am văzut un punct albastru. Simţeam un regret, o vinovăţie. Conştientizam, de fapt, gândurile porumbelului. Erau gândurile lui sau ................................

...............................continuarea in cartea "Viata de Porumbel".....................................

Last Blue se simţea în sfârşit împlinit.

Îşi amintea de ziua în care intrase în crescătoria străină. A crezut că va reuşi să se integreze în acel loc, însă, în scurt timp, a realizat că este de fapt captiv.

Băiatul îl salvase. A înţeles atunci că nu casa, în curtea căreia găsise o perioadă farfuria cu seminţe şi bolul de apă, îl adusese acolo. Ci băiatul. În preajma sa, se simţea în siguranţă.

A zburat din mâna băiatului în interiorul volierei. Se afla în propria crescătorie. Era din nou în boxa sa. Se întorsese acasă. Iar stăpânul era împreună cu băiatul.

Cum era posibil aşa ceva?

Last Blue trăia cu intensitate acele clipe. Cele două puncte de sprijin care confereau substanţă vieţii sale - crescătoria şi băiatul - erau acum în acelaşi loc.

***

Ionel a intrat în curtea familiei Marinescu, aducând cu el un coş.  S-a strecurat în spatele curţii, acolo unde se afla noua crescătorie, apoi după câteva minute a revenit la uşa din faţa casei.

Încă se gândea la telefonul primit zilele trecute. Se dusese, ca de obicei, în târgul de păsări, dar bătrânelul nu se afla acolo. Ce se întâmplase oare? Persoanele care îl anunţau, de câte ori bătrânul pleca de acasă cu porumbeii, erau oameni de încredere.

În casa familiei Marinescu petrecerea era în toi. Era prima zi de naştere a lui Mihăiţă, cel puţin prima de care îşi putea aminti. Părinţii băiatului şi Mircea împreună cu soţia erau deja acolo.

Ionel a fost întâmpinat cu bucurie de toţi participanţii. Mihăiţă era în culmea fericirii.

-          Unde este soţia dumneavoastră? îl întrebă acesta, văzând că bărbatul este neînsoţit.

-          Maria o să vină un pic mai târziu, îi răspunse Ionel. Aşteaptă pe cineva.

După ce a fost felicitat, Mihăiţă le spuse:

-          Vă mulţumesc tuturor pentru cel mai frumos cadou pe care mi    l-aţi făcut, crescătoria de porumbei. Fără ajutorul unui porumbel aş fi rămas în lumea de vis, iar fără ajutorul vostru, visul meu de a creşte porumbei voiajori ar fi rămas doar un vis. Haideţi să vedeţi cu toţii crescătoria!

Până acum doar el, Mircea şi domnul Ionel intraseră în interiorul crescătoriei, pentru ceilalţi păstraseră surpriza la final. Au pornit cu toţii pe mica alee care ducea în spatele casei. Crescătoria a apărut imediat după colţ. Era perfectă. Ridicată la aproximativ un metru de la sol, aceasta era compusă din patru compartimente, în faţa cărora se afla un hol lung. Toate compartimentele aveau trape de ieşire la partea superioară, acoperişul fiind prevăzut cu două pante de scurgere a apei. La cele două extremităţi, crescătoria se continua cu două voliere de plasă.

-          Pentru ce sunt aceste voliere, îl întrebase Mihăiţă, în timpul lucrului, pe domnul Ionel.

-          Prima, cea din stânga, este pentru porumbeii de reproducţie. Ştiu că ai de gând ca toţi porumbeii tăi să poată zbura liberi afară, dar uneori, în special pe timpul iernii, vei alege să nu îi eliberezi. Din cauza păsărilor de pradă. Cu ajutorul acestei voliere ei vor avea totuşi acces la aer liber.

-          Şi cea de-a doua?

-          Cea de-a doua volieră, din dreapta crescătoriei, este pentru compartimentul de pui. Este recomandat ca aceştia să poată privi afară înainte de a fi eliberaţi pentru prima dată. Se reduc astfel pierderile puilor din timpul primului zbor.

“Nu există bucurie mai mare decât cea venită pe neaşteptate.”

-          Sofocle

Au deschis uşa şi cu toţii au rămas muţi de uimire. Compartimentul de zburători era populat cu porumbei. Mihăiţă s-a uitat rapid la Ionel şi, cu un strigăt de bucurie, a sărit de gâtul acestuia, strângându-l tare la piept. Plângea de fericire.

Într-una din boxele de la nivelul superior se afla Last Blue împreună cu noua lui pereche, o solzată cu care hotărâseră împreună  să-l împerecheze.

-          Nu trebuia să faceţi asta! Ştiţi bine că Last Blue trebuie să zboare în continuare.

-          Sunt sigur că va zbura mult mai bine din crescătoria ta, îi zise bărbatul, vizibil emoţionat. Last Blue îţi aparţine. Deşi nu o să pot înţelege niciodată cum, ştiu sigur că între voi doi există o conexiune specială. La mulţi ani, Mihăiţă!

Poarta s-a deschis şi pe micuţa alee şi-a făcut apariţia doamna Maria, soţia lui Ionel. La braţul ei se afla un bătrân.

Mihăiţă a avut cel de-al doilea şoc din această seară. Însoţitorul doamnei Maria era nimeni altul decât bătrânelul din târgul de păsări.