Unde o sa fiu peste 5 ani? - Eseu

Nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilăria mea, însă cu siguranţă îmi aduc aminte de porumbei. Masculul hibrid albastru era preferatul meu. Acesta ieşea în evidenţă din mulţimea de porumbei de ornament - satineţi, voltaţi, jucători, toboşari – şi dintre mulţii guţani, care îmi umpleau mica volieră cu 3 pereţi de plasă, în acea vreme.

Cu toţii am început de undeva, cu toţii am simţit microbul instalându-se, ireversibil, în sufletul nostru. Porumbeii sunt un element constant în viaţa noastră, fac parte din sănătatea noastră mintală. Stresul cotidian, supărările şi bucuriile zilnice, toate gravitează în jurul acestor minunate fiinţe.

Chiar dacă unii dintre noi deja au ajuns, iar alţii speră să ajungă să deţină crescătorii moderne, echipate după ultimele standarde columbofile, cu toţii ne vom aminti de micul coteţ de pe vremea copilăriei, realizat de mâna noastră, atunci când nu eram interesaţi de alinierea perfectă a boxelor ori de dispunerea echidistantă a odihnitorilor. Coteţul în care cuiele erau bătute la nimereală, scândurile nu aveau aceeaşi dimensiune, iar boxele erau opere de artă unice, fiecare având propria formă si dimensiune.

Majoritatea am crescut porumbei în astfel de coteţe, doar că atunci porumbeii erau cei care contau. Iubeam hibridul albastru la fel de mult ca şi pe satineţii care zburau în cercuri strânse, foarte, foarte sus, deasupra casei, sau pe voltaţii care rămâneau în boxe în marea majoritate a timpului. Însă, după ce vecinul şi-a cumpărat porumbei voiajori, am fost repede fascinat de zborul acestora. Mi-am promis, ca, într-o bună zi, să pot creşte şi concura şi eu, astfel de păsări.

Iată-mă azi, revenind la pasiunea din copilărie, înconjurat de porumbei voiajori. Unde o să fiu în următorii cinci ani? Cu toţii ne punem această întrebare. Nu ştiu încă răspunsul, dar sper să pot îmbina frumos pasiunea cu sportul. Sper să pot spune cu sinceritate că iubesc porumbeii, în momentul când îi angajez în concursuri.

Încerc, încă, să realizez ce ne atrage aşa de mult la aceste păsări. Probabil faptul că mereu avem de învăţat câte ceva de la ele. Sau poate multitudinea de ritualuri ale acestora. Sau zborul? Nu-i cred pe cei care spun că doar concursurile sunt importante. Pentru că înainte de concursuri, cu siguranţă a existat pasiunea. Acea dragoste pentru porumbeii din coteţul copilăriei. Dacă cineva îmi spune că pasiunea nu a existat, atunci aceea pesoană nu ştie ce a pierdut, indiferent de rezultatele pe care le va obţine sau pe care le-a obţinut deja.

Frumuseţea columbofiliei o reprezintă tocmai îmbinarea pasiunii cu sportul. Noi oamenii avem, prin natura noastră, spiritul competitiv în sânge. Ne place să reuşim, iubim să fim cei mai buni. Iar atunci când pe fundal se află şi pasiunea, totul capătă noi valenţe. Acest sport este unul dintre cele mai echitabile, mă refer la faptul că şansele sunt relativ egale, atât pentru cei bogaţi, cât şi pentru cei săraci, banii unora compensând priceperea, dragostea şi inteligenţa altora. Sau, de ce nu, norocul.

Încă de la început, mi-am pus în gând două lucruri. Primul a fost acela de a oferi tuturor porumbeilor mei libertatea. Nu mi-a fost uşor. Puii cu care am început s-au pierdut repede, şi mi-am spus că singura mea şansă este aceea de a-mi forma o matcă. Însă am avut curajul să eliberez aceşti porumbei sau să-i înapoiez celor de la care i-am cumpărat, chiar şi atunci când se dovediseră foarte buni reproducători. Astăzi, toţi porumbeii mei zboară la mine.

Al doilea lucru a fost acela de a creşte porumbei puţini. Chiar dacă, procentual, şansele de reuşită sunt mult mai mari în cazul celor cu ferme de porumbei, eu cred că un porumbel bun poate învinge oriunde, oricând şi în orice condiţii. O să ziceţi că şansele de a descoperi un porumbel bun cresc proporţional cu numărul porumbeilor din crescătorie. Aşa este, însă poate că nu îmi doresc, cel puţin acum, să fiu în topul clasamentelor. Pasiunea, în acest moment, înclină balanţa înspre partea opusă competiţiei.

Cum oare a reuşit porumbelul meu “Sam”, în primul meu sezon cu puii, să obţină locul doi la concursul Derby, împotriva unor crescători cu mare experienţă în spate? Acest porumbel fusese ajutat de mine să trăiască, atunci când părinţii nu au putut să-i ofere suficientă hrană. Credeţi că porumbeii sunt insensibili, că nu pot simţi dragostea crescătorului. Oare chiar aşa să fie?

Am crezut că am pierdut acest porumbel într-un concurs catastrofal de anul trecut. Dar, după exact 31 de zile, acesta s-a întors acasă cu clema de concurs pe picior. Oare ce a simţit acest porumbel în momentul lansării? Atunci când busola sa internă nu s-a mai putut racorda la câmpul magnetic al Pământului? V-aţi întrebat vreodată? V-aţi pus vreodată în pielea acestor păsări ce zboară sute de kilometri pentru a-şi regăsi cuibul şi, eventual, perechea? Sunt sigur ca majoritatea aţi facut-o.

Oare cât de mult a zburat acest porumbel, înainte ca aripile să nu-l mai asculte? Oare de ce nu a coborât în alte crescătorii străine în căutarea apei, hranei şi siguranţei? Oare prin câte emoţii a trecut acesta, încercând să obţină un bob de grâu sau o firimitură de pâine? Oare ulii, şoimii, pisicile şi braconierii au fost hipnotizaţi de acest porumbel, nefăcându-i niciun rău?

Sunt multe întrebări. Iar răspunsurile le cunosc doar ei, porumbeii. Vântul, ploaia, păsările răpitoare, braconierii, setea, foamea, canicula, şi multe altele sunt împotriva porumbeilor. Iar ei au doar două aripi pentru a putea trece de toate acestea. Două aripi care uneori le sunt frânte. Iar ei clachează. Cei mai buni ajung totuşi acasă. Doar pentru a fi angajaţi din nou săptămâna viitoare.

Care este diferenţa care contează? Care este deosebirea dintre cei buni şi ceilalţi? Ce îi face pe campioni să ajungă acasă înaintea tuturor? Probabil dragostea pe care le-o arătăm în fiecare zi.

Eu unul prefer să fiu înconjurat de porumbei blânzi şi frumoşi, decât de cupe şi diplome fără nicio valoare sentimentală. Prefer să am în crescătorie porumbelul, decât să rămân doar cu cupa, din cauza ambiţiei umane de a forţa cât mai mult limitele acestor păsări minunate.

Unde voi fi peste douăzeci, sau treizeci de ani? Probabil voi fi un bătrânel care va creşte în continuare porumbei. Asta dacă voi fi destul de norocos să mor de bătrâneţe.

Baftă tuturor!