Viata de porumbel - XXII. Marea lovitura

Capitolul XXII

MAREA LOVITURĂ

“Dacă vrei să dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea.”

-        Sigmund Freud

Băiatul s-a trezit ca de obicei destul de devreme, s-a îmbrăcat în grabă şi a ieşit afară, îndreptându-se spre crescătoria de porumbei. Sentimentul de nelinişte, pe care îl avea de ceva timp, se amplificase în cursul acestei dimineţi. Mergea foarte repede, aproape alerga către crescătorie. A văzut uşa întredeschisă, imediat cum a dat colţul casei, iar inima a început să-i bată cu putere. Dintr-un singur salt a urcat toate cele patru trepte ale crescătoriei, a dat uşa de perete şi a rămas încremenit. Părinţii l-au găsit după o jumătate de oră, plângând în suspine, ghemuit în compartimentul zburătorilor.

-      Ce s-a întâmplat, Mihăiţă? întrebă repede tatăl băiatului, auzind gemetele acestuia.

Mihăiţă nu venise la micul dejun, deşi îl strigase de câteva ori. Speriat, bărbatul ieşise în fugă din casă, îndreptându-se spre adăpostul porumbeilor, ignorând întrebările îngrijorate ale soţiei sale. Ceva se întâmplase.

-      Am uitat uşa deschisă şi…

Băiatul nu putea articula cuvintele. Radu a intrat rapid în crescătorie, privind în jur. Imaginea era una de coşmar. Mai mulţi porumbei zăceau pe podea. Erau morţi şi însângeraţi.

-      Curios lucru, spuse Ionel, care sosise rapid, însoţit de Mircea. La prima vedere pare a fi vorba de un dihor.

După un prim inventar, douăzeci de pui şi cinci porumbei maturi, printre care şi Last Blue, erau morţi, fiind de nerecunoscut din cauza rănilor. Din câţiva lipseau părţi întregi, inclusiv picioarele cu inelele matricole.

-      Mircea, vreau să aud opinia ta despre acest lucru? spuse Ionel, luându-l deoparte pe tânărul său amic. Tu eşti poliţist, deci cu siguranţă poţi vedea mai multe decât noi, oamenii obişnuiţi.

-      Am solicitat deja prezenţa unei echipe pentru preluarea probelor. Aşa cum bine ai observat atât tu, cât şi Radu, urma însângerată de pe uşă pare a fi amprenta unui om. Până când nu avem rezultatele finale, nu pot să mă pronunţ.

-      Cum am putut uita uşa deschisă? Nu sunt un bun columbofil, nu voi fi niciodată. Domnule Ionel, o să vă rog să luaţi toţi porumbeii rămaşi, la dumneavoastră în crescătorie. Eu nu mai pot continua. I-am omorât. Nu sunt bun de nimic, continuă Mihăiţă, începând să plângă din nou. Am omorât porumbelul care m-a salvat.

Echipa de poliţie ridicase amprentele, dar rezultatele au fost neconcludente, în afară de mica urmă de pe uşă, negăsind nimic suspect.

-      Infractorii ar fi putut purta mănuşi, le spuse Ionel.

-      Aşa este, însă am fi găsit totuşi nişte urme de pantofi, nu credeţi? replică unul dintre poliţişti. La cât sânge este înăuntru, un eventual infractor ar fi călcat în el, măcar accidental. Iar dumneavoastră aţi declarat că numeric nu vă lipseşte nicio pasăre. Nu văd niciun motiv pentru a continua investigaţia. Încă nu avem rezultatele finale în legătură cu o posibilă amprentă, dar părerea noastră este că porumbeii au fost mâncaţi de dihori sau şobolani.

***

Trecuseră două săptămâni de când Mihăiţă nu îşi mai vizitase porumbeii. Dezamăgirea sa fusese aşa de mare, încât respingea chiar şi ideea unei posibile discuţii despre ce s-a întâmplat. Peste câteva zile era ziua lui de naştere. Împlinea nouă ani. În urmă cu un an de zile a primit cadou, porumbelul albastru. Iar el nu a fost în stare să aibă grijă de el.

-      Eşti doar un copil, îi spuse mama sa. Nu poţi să te judeci pentru cele întâmplate.

-      Porumbeii erau şi ei fiinţe, mamă. Last Blue sunt sigur că ar fi venit acasă de oriunde l-aş fi trimis. Acum e prea târziu.

Ionel avea grijă de porumbeii lui Mihăiţă. Era sigur că acesta va reveni cât de curând în mijlocul lor. Era sigur că, odată instalat, microbul columbofiliei nu mai putea fi înlăturat.

Ştia că băiatul suferă foarte tare. Pierderile din concursuri se pun pe seama selecţiei, însă atunci când porumbeii se prăpădesc în propria crescătorie, ca urmare a bolilor, răpitorilor sau a altor cauze, durerea este foarte intensă.

Băiatul privea pe fereastră, împreună cu mama sa, la micul stol care se învărtea în cerc, în jurul crescătoriei. Ştia că sunt porumbeii săi. Majoritatea erau albaştri. Băiatului îi era foarte dor de ei, însă încerca să-i protejeze de nepriceperea sa.

A văzut pe acoperişul volierei un mascul albastru care se plimba ţanţoş, făcând avansuri porumbiţelor.

-      Ştiu că seamănă foarte mult, dar nu este Last Blue, mamă! răspunse băiatul, privirii întrebătoare a mamei sale. Este unul dintre puii lui.

Apoi, după câteva clipe, adăugă:

-      Crezi că-l pot găsi acolo, în acea lume de vis?

“Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viaţa ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.”

-        Rabindranath Tagore

Sfârşitul părţii a treia