Tristetea unui columbofil de succes, traducerea articolului "Alone in the world" de Ad Schaerlaeckens

Mai jos, traducerea articolului “Alone in the world” de Ad Schaerlaeckens (sursa: http://www.schaerlaeckens.com)

Singur pe lume

După o activitate intensă de detectiv, în sfârşit am reuşit să-l întâlnesc:

Guy van Ostade, celebritatea zilelor trecute, recunoscut în cele mai îndepărtate colţuri din lumea concursurilor de porumbei.

L-am găsit în ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să găsesc o persoană ca el, într-o veche mină de cărbune.

-          Tu eşti Ostade? Van Ostade?

-          Da, eu sunt, a gemut el. Iar tu trebuie să fii, fără nicio îndoială, un alt jurnalist. Te rog, fără interviuri şi fotografii.

Avea faţa foarte ridată, era nebărbierit de zile întregi şi arăta palid. Goliciunea din acei ochi şi acea faţă trasă m-au dus cu gândul la o plajă de pe care valurile dispăruse pentru totdeauna.

A fost el acela?

M-am gândit la acel concurs de la Bourges, când a distrus opoziţia, şi la victoria de la Orleans. Iar acum el ara aici, nu mai mult decât o umbră a ceea ce a fost odată.

-          Nu arăţi prea fericit, domnule van Ostade. Aşa ai fost întotdeauna?

Un zâmbet slab a apărut pe faţa lui rece.

-          Nu întotdeauna, a spus el, în timp ce-şi ştergea o lacrimă. Am fost cea mai fericită persoană din lume. Asta a fost atunci când mă puteam plimba cu familia mea, când puteam merge în excursii şi mă puteam bucura de copii. Atunci nu aveam nopţi nedormite, dar aveam o mulţime de prieteni şi multe flori în grădină.

-          Ce s-a întâmplat? Vreun accident? Sau vreo boală?

-          Niciuna. Am început să cresc porumbei.

-          Da, toată lumea ştie asta. Cum ai început de fapt?

-          Uşor, foarte uşor, a oftat el.

Originalitatea genială a acestui răspuns aproape că mi-a luat răsuflarea. Majoritatea crescătorilor încep foarte uşor, însă doar cei care nu devin campioni rămân aşa.

-          Și apoi? l-am bătut pe umăr încurajator.

-          Ei bine, a spus el. Am crescut porumbei timp de cinci ani, iar aceştia mi-au schimbat viaţa. Am început să concurez foarte bine. Porumbeii erau doar o pasiune, dar i-am vândut ca şi cum nu ar fi existat niciun viitor.

-          Nu ai fost ipocrit?

-          Nu. Numele meu nu este Hippoliet. Este doar Guy. Guy van Ostade!

M-am uitat la el pentru o vreme. Stăteam lângă un geniu, un om senil sau lângă cineva care râdea de mine?

Van Ostade a continuat:

-          Mi-am dorit să devin campion. Am făcut orice pentru acest lucru.

A căzut în tăcere şi a luat o înghiţitură de gin. Vai de mine, era oare şi alcoolic?

-          Dar, este cu siguranţă fantastic să poţi avea aşa de mare succes în concursurile columbofile, nu?

Și-a dres vocea:

-          La început, am fost fericit şi mândru. Încă îmi amintesc primul articol care s-a scris despre mine, iar apoi totul s-a mişcat foarte repede. Am călătorit prin toată ţara, dorindu-mi mereu mai mult: să concurez mai bine, mai multă faimă şi mai multe articole despre mine în ziare.

-          Și ai obţinut succesul, nu-i aşa?

-          Da, şi asta a fost problema. Străinii au început să mă viziteze. Nu era aproape niciun om din satul meu care să nu le fi arătat, cel puţin o dată, direcţia către casa mea, iar jurnaliştii au făcut totul pentru mine. Am devenit, de asemenea, arogant pentru că am descoperit că nu poţi obţine nimic cu modestia. Am început să mă îmbrac diferit. Ochelarii mei atârnau pe lanţ, brăţară de aur, after-shave de calitate, părul dat cu gel. Am început să dau autografe şi chiar am început să merg într-un mod diferit.

S-a oprit doar pentru a mai lua o scurtă înghiţitură de gin, apoi a continuat:

-           Au fost apoi acele nopţi în care mă gândeam cum să realizez cuplurile, cum să mut ouăle şi cum să creez cel mai bun amestec pentru hrană. Nu am mai avut timp pentru a-mi îngriji grădina sau pentru excursii cu familia. Pur şi simplu nu mai era posibil.

-          Nu ţi-a fost teamă că o să fii exclus din concursuri? În acea vreme, se practica asta cu cei care se ridicau prea sus faţă de restul.

-          Mi-aş dori să se fi întâmplat asta! Probabil acest lucru ar fi însemnat sfârşitul vieţii mele mizerabile. Aroganţa mea nu a cunoscut limite. Viaţa mea se afla sub lumina reflectoarelor. Până când mi-am dat seama.

-          De ce ţi-ai dat seama?

-          De felul de a fi al oamenilor. Aceeaşi oameni care mi se închinau la început, mai târziu m-au călcat în picioare. La început, eu angajam doar câteva păsări într-un concurs. Spuneau că sunt apucător. “Ar trebui să angajezi mai mulţi porumbei”, spuneau ei. Aşa că am început să particip cu mai mulţi porumbei, şi ce crezi că spuneau aceeaşi oameni? “De aia ai aşa mare succes, deoarece concurezi cu mulţi porumbei. Ar trebui să încerci doar cu câteva păsări”. Apoi au spus că am administrat ceva porumbeilor sau am furat cu ceasul sau că eram avantajat de poziţia crescătoriei. Nimeni nu părea să realizeze că am avut porumbei buni, doar. Nimeni nu a realizat câte am sacrificat pentru acest sport.

Apoi a tăcut. Ne-am uitat unul la altul, el a mai luat o înghiţitură şi a început să plângă.

-          Dar, domnule, ştiţi că arborii înalţi sunt în bătaia vântului.

Aceasta a fost o remarcă pe care ar fi trebuit să nu o fac. Ca şi cum ar fi fost muşcat de un şarpe, el a strigat:

-          În bătaia vântului? Aş fi putut trăi cu asta. Dar nu cu cicloane de rahat. Iar cât despre copacii înalţi, ori de câte ori este posibil, oamenii încearcă să-i taie.

-          Dar ce s-a întâmplat cu soţia şi copii tăi? Nu te-au sprijinit atunci când ai fost abandonat de întreaga lume?

-          Copii mei? Iniţial au început să urască porumbeii, apoi pe crescătorii de porumbei şi în final pe mine, propriul lor tată. Iar soţia mea, nu poţi înţelege. Prima mea soţie nu s-a mai întors niciodată după ce a plecat să cumpere un pachet de ţigări de la magazinul din colţ. Pe a doua soţie am urcat-o în tren şi am trimis-o înapoi la părinţi.

-          Deci, acum locuieşti aici?

-          Da, acum stau aici. Pentru reabilitare. Pentru a scăpa de dependenţa de grandoare şi tot ce are legătură cu asta.

M-am ridicat şi, deprimat, i-am strâns mâna. M-am uitat la el pentru ultima oară. Părea deja că a uitat de mine în timp ce lua o altă înghiţitură de gin.

Morala povestirii

Sportul columbofil poate fi practicat în moduri diferite, iar unii crescâtori o iau pe un drum greşit. Fascinaţia duce la dependenţă, iar unii fac orice pentru a reuşi.

Am văzut familii care s-au prăbuşit, familii care nu mai sunt familii.

Dacă unii crescători ar arăta mai multă atenţie propriilor familii, familiile lor ar arăta mai multă atenţie pasiunii lor.

A fost un timp în care porumebii mei nu au avut succes. Nu îmi place să spun asta, însă acest lucru m-a făcut mai morocănos şi chiar mai puţin sociabil. Nu voi uita niciodată privirea fiului meu atunci când s-a uitat în ochii mei.

Sportul columbofil nu este aşa de important, până la urmă. Îţi aduci aminte cine a obţinut locul 3 la categoria viteză în urmă cu trei ani? Înţelegi ce vreau să spus?

Alte articole Ad Schaerlaeckens, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2015/01/articole-ad-schaerlaeckens.html

Articole ale altor columbofili celebri, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/articole-columbofili-celebr.html

Interesantă povestirea lui Ad Schaerlaeckens. Aş mai avea de adăugat doar că în acest sport majoritatea crescătorilor sunt oameni simpli, iar câştigul şi, mai ales faima, pot schimba foarte repede un om nepregătit psihic pentru o lume mai mare.

Mai mult decât atât, cei care ajung în vârf şi cunosc plăcerea de a fi învingători, devin dependenţi de acest lucru şi vor face tot posibilul de-a se menţine acolo. Și cu cât omul este mai modest, neavând prea multe ocazii de a se fi aflat în fruntea celorlalţi în alte activităţi din viaţa sa, cu atât va fi mai înverşunat să rămână acolo. Iar acest lucru înseamnă, în primul rând, îndepărtarea familiei şi a apropiaţilor săi.

Baftă şi o iarnă uşoară!