"HONESTY is a very expensive gift. Do not expect it from cheap people" - "CORECTITUDINEA este un dar foarte scump. Nu te astepta la asa ceva din partea oamenilor ieftini"

Warren Buffet



joi, 21 iunie 2018

Viata de porumbel - Cap XXXIII. Ultimul zbor


Capitolul XXXIII

ULTIMUL ZBOR





“Când va fi să mori, nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.”

-          Nicolae Iorga



Last Blue zbura cu stolul de porumbei. Era foarte fericit. Îşi găsise în sfârşit liniştea. Îmbătrânise alături de băiat şi de fetiţă. Întoarcerea în crescătoria băiatului fusese un lucru bun. Fetiţa îl urmase repede aici, de parcă el ar fi atras-o ca un magnet.

Pe de altă parte, puişorii din cuib crescuseră destul de mari, iar acum putea, în sfârşit, să stea din nou împreună cu perechea sa. Se pregăteau pentru un nou rând de ouă.

Era porumbelul alfa. Stolul era conectat energetic cu el, ştia că, indiferent ce direcţie ar fi ales, ceilalţi tovarăşi de zbor îl vor urma orbeşte. Avea pe umeri o mare responsabilite, aceea de a asigura siguranţa celorlalţi porumbei. Nu putea să le înşele încrederea, acestora.

A văzut şoimul de la mare distanţă şi a transmis imediat starea de alertă stolului, virând brusc şi ridicându-se cât mai sus posibil. Ceilalţi porumbei i-au imitat la unison mişcările, ca şi cum ar fi fost un singur corp. Mai puţin solzata, perechea sa. Jumătate din coada porumbiţei fusese smulsă, cu o săptămână în urmă, de către pisica vecinilor. Odată cu asta, solzata îşi pierduse şi abilitatea de a schimba brusc direcţia de zbor.

 Last Blue a înţeles rapid că porumbiţa nu are nicio şansă de supravieţuire. Fără a sta mult pe gânduri, a întors stolul pe direcţia ei, integrând-o. Însă mai era o problemă. Tot stolul era acum expus păsării de pradă.



Şoimul detectase zborul nesigur al acelei păsări, focalizându-se pe direcţia ei. Apoi fusese luat prin surprindere. Niciodată nu mai văzuse un stol de porumbei care să procedeze astfel. De obicei, aceştia se depărtau rapid de el. De data asta se întâmplase contrariul. Pentru un moment a renunţat la atac.

După câteva secunde, atunci când se afla la o altitudine superioară stolului de porumbei, şi-a reînceput atacul.



Last Blue a realizat că nu exista nicio şansă pentru a scăpa cu toţii nevătămaţi din acest zbor. S-a uitat împrejur la porumbeii cu care zbura. Majoritatea erau albaştri, majoritatea erau fii şi nepoţii săi. L-a privit în ochi pe masculul albastru din dreapta sa. Ştia că acesta era în stare să conducă stolul în siguranţă acasă. În acele câteva secunde comunicarea dintre cei doi masculi a atins cote maxime. Last Blue i-a cedat controlul.

A virat brusc, părăsind stolul şi plonjând cu toată viteza, pentru a se pune la adăpostul caselor şi al copacilor. Mai avea doar puţin şi putea fi în siguranţă. Putea să simtă şoimul în spatele său. Încă puţin şi va scăpa. A încercat iarăşi o eschivă, dar pasărea de pradă era foarte rapidă.

A simţit ghearele acesteia, străpugându-i carnea, chiar în momentul în care a văzut stolul ieşit din raza de atac a prădătorului. Aceştia scăpaseră cu bine. Era mulţumit de alegerea făcută.

În minte îi apăru imaginea propriilor pui care îl aşteptau în cuib. O să reuşească oare aceştia să ajungă la maturitate? A simţit un nou flux de adrenalină, inundându-i corpul. Cu o ultimă zvâcnire, a reuşit să dezechilibreze temuta pasăre de pradă, căzând amândoi spre crengile copacului înalt, de lângă casa cu acoperiş albastru.

Acel copac a cărui revedere îi umpluse inima de emoţie, de fiecare data, când se întorcea acasă.

Contactul inevitabil cu ramurile copacului l-a făcut pe şoim să renunţe la pradă, dându-i drumul. Porumbelul a căzut în iarba de dedesubt.

Putea vedea lumina soarelui printre crengile de deasupra sa. Acea lumină strălucitoare îl atrăgea ca un magnet, aşa cum îl ghidase mereu de la sute de kilometri depărtare de casă.

Scăpase? Durerea nu mai era aşa de intensă. Probabil rana era una superficială.

S-a ridicat şi a zburat spre acea lumină. Ceilalţi porumbei nu se vedeau nicăieri. Probabil intraseră deja în volieră. A plonjat pe trapă, de unde a zburat direct în boxă, turuind şi rotindu-se în jur. Euforia vederii puişorilor în cuib l-a făcut să uite de rana provocată de şoim. Durerea dispăruse cu totul.

S-a apropiat de pui, însă aceştia păreau să nu-l mai recunoască. Mai mult, îl tratau cu indiferenţă. Solzata, perechea sa, a venit în boxă, trecând pe lângă el, de parcă nici nu ar fi existat. Putea să citească tristeţea de pe faţă ei.

Atunci a înţeles. Nu supravieţuise atacului şoimului.

A văzut din nou lumina. A zburat direct spre ea, ieşind prin plasa volierei. Simţea o fericire imensă, apropiindu-se de acea lumină. Simţea, de asemenea, o ploaie caldă, udându-i corpul.

Porumbelul albastru nu avea de unde să ştie, dar ploaia nu era altceva decât lacrimile Alessiei.



***



-          Ai văzut Mihăiţă? S-a sacrificat pentru tovarăşii săi, spuse Alessia, cu lacrimile curgându-i şiroaie, în timp ce ţinea strâns în mâini trupul porumbelului albastru.

-          Toată viaţa lui… a fost un şir lung de sacrificii, Alessia. A ales mereu să-i ajute pe cei aflaţi în suferinţă… Aşa cum a ştiut el mai bine.

Băiatul plângea în hohote. Nu putea concepe aşa ceva. Last Blue nu putea muri. Îl pierduse de atâtea ori până acum. L-a luat din mâinile Alessiei, simţind bătăile, din ce în ce mai rare, ale inimii porumbelului. Rana de la piept era foarte adâncă. Îl sărută pe cap.

-          Te-aş fi aşteptat mereu să te întorci la mine. Ştiam că ai fi venit de oriunde. Întoarce-te acasă, te rog, porumbelul meu!

Last Blue pătrunse în acea lumină orbitoare. Prin acea ploaie caldă putea vedea chipurile prietenilor săi. Băiatul şi fata. Încercase să rămână lângă ei, atâta timp cât aceştia avuseseră nevoie de el.

Simţea durerea lor. Ar fi vrut să se întoarcă la ei, dar nu mai putea.

Apoi a fost absorbit cu totul în fluxul de lumină.















EPILOG





“Viaţa însăşi e magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic.”

-          Albert Einstein





-          Ştii care pui mi-a sosit primul, de la această etapă catastrofală, de Nikolaev? îl întrebă Ionel, pe tânărul său prieten.

-          Să nu-mi spui că Last Blue? zise Mircea.

-          Ba tocmai el, îi răspunse Ionel. Adu-ţi aminte că nici nu am vrut să-l îmbarc.



Last Blue sosise în sfârşit acasă. Reuşise!

Deşi îi fusese foarte teamă în momentul eliberării, simţise apoi o mare iubire care-l atrăgea ca un magnet înspre propria crescătorie. Iubire ce putea transcede spaţiul şi timpul… Lăsându-se purtat de ea, reuşise să-şi găsească drumul.

Era fericit! Avea în faţă o nouă viaţă…

SFARSIT

Continuarea in VIATA de COLUMBOFIL






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu