Mai jos,
traducerea articolului “Recovery” de
Ad Schaerlaeckens (sursa: http://www.schaerlaeckens.com)
“Vă doresc tuturor un sezon bun!”
acestea sunt cuvintele clasice cu care preşedintele clubului închide şedinţa
columbofilă. Precum un preot, care dă binecuvântarea.
Atunci când se spune “un sezon bun”
se face referire, în special, la vreme. Asta deoarece, în ţări ca ale noastre
(n.t. Belgia şi Olanda) există o etapă sau chiar mai multe cu vreme rea. În astfel
de etape se speră ca cele mai bune păsări să nu fi fost angajate, iar păsările
angajate să se afle în cea mai bună condiţie a lor. Deoarece, diferenţa dintre
oamenii care pierd o mulţime de porumbei în concursurile grele şi cei care
pierd mai puţini, constă în forma păsărilor angajate în concurs.
Scenariu
Deseori, lovitura vine atunci când
ne aşteptăm mai puţin. Scenariul, este în cele mai multe cazuri, familiar:
păsările vin destul de greu, primele care sosesc acasă sunt “păsările proaste”,
iar porumbeii dovediţi a fi buni sosesc mai târziu, în astfel de condiţii. Din
motive misterioase zborul pe vreme rea pare să obosească foarte tare păsările.
Chiar şi de la 200 de mile acestea sosesc acasă epuizate.
În legătură cu acest aspect, ceva
interesant s-a întâmplat cu câţiva ani mai înainte. Este vorba de o etapă de
demifond cu lansarea sâmbăta, etapă pentru care îmbarcarea a avut loc vinerea,
în loc de joi, cum se face de obicei.
Ce s-a întâmplat? Crescătorii care
aveau o reputaţie pentru concursurile de viteză au descoperit, spre surprinderea
lor, că pot face mai mult. Păsările lor au concurat extrem de bine în această
etapă de demifond.
Am auzit pe cineva spunând: “Diferenţa
dintre viteză şi demifond nu ţine aşa de mult de distanţă, ci de timpul
petrecut în maşină”. Am auzit şi prostii mai mari ca aceasta.
Mai mult de atât, eu cred că, ceea
ce face o etapă grea sau uşoară, este mai mult decât direcţia şi viteza vântului
sau distanţa de concurs.
Şi, uneori, se poate vedea asta. Porumbeii
ajung acasă, de la o etapă de 400 mile cu vânt din faţă, la fel de proaspeţi ca
o margaretă, în timp ce de la 200 de mile se întorc complet distruşi.
Orientarea dificilă pare să-i obosească mai mult decât kilometri zburaţi.
În etapele grele putem vedea
porumbei zburând în toate direcţiile. Zboară ezitant, nu în linie dreaptă, fără
a avea certitudinea unei direcţii, iar uneori fac viraje bruşte. Apoi, ajung
acasă ameţiţi şi obosiţi.
Refacerea
După o astfel de etapă proastă
majoritatea crescătorilor îşi pun întrebări:
“Cum să refac mai bine porumbeii?”
“Ce să fac weekend-ul următor? Să-i
zbor din nou sau să-i păstrez acasă?”
Nu faceţi rău dacă vă rasfăţaţi
porumbeii după o astfel de etapă:
-
Oferiţi-le o hrană cât mai diversificată din
care ei să-şi poată alege ceea ce vor, bazându-se pe instinctul lor, şi, sub
nicio formă, nu-i lăsaţi să intre în noapte înfometaţi! Şi ţineţi minte:
Mazărea nu face parte din hrana unui organism slăbit!
-
Atmosfera din interiorul crescătoriei trebuie să
fie foarte plăcută. Un încălzitor poate fi de mare ajutor, în acest caz.
-
Mulţi belgieni folosesc picături pentru ochi
după o astfel de etapă dificilă, olandezi nu cred în aşa ceva. Eu unul nu ştiu
ce să spun despre asta.
-
Atenţie mare la tricomonoză după două nopţi
petrecute în maşină, în special, pe vreme călduroasă! Aceasta se răspândeşte
mult mai repede în jgheaburile de băut, din maşinile de transport, decât în mod
normal. Firişoarele din gât sau un gât prea roşu înseamnă pericol.
-
Eu unul nu cred în majoritatea produselor disponibile
pe piaţă, însă dextroza, mierea sau electroliţii după un zbor pe vreme caniculară
sunt foarte folositoare.
În ceea ce priveşte o cură uşoară
cu antibiotic pentru infecţiile respiratorii, eu unul nu cred în curele uşoare.
În mod sigur, această pasăre nu poate fi zburată
Când reluăm zborul?
Când pot fi concurate iarăşi
păsările obosite după o etapă grea? Aceasta nu este o întrebare uşoară,
deoarece fiecare porumbel este diferit.
Mai mult decât atât, un porumbel
care soseşte acasă seara este mai afectat decât unul care soseşte în ziua
următoare.
Personal, mi se pare crucială cea
de-a treia zi după o etapă grea.
Când există îndoieli în legătură
cu condiţia, verificaţi gâtul, dar şi comportamentul păsărilor. Zburătorii care
nu ies spontan afară pentru antrenament, şi care zboară fără tragere de inimă
în jurul casei, nu sunt recuperaţi. Prin urmare, aceştia nu sunt pregătiţi
pentru a fi angajaţi în următoarele 10 zile.
De asemenea, porumbeilor trebuie
să le fie foame. Aceia care nu au poftă de mâncare nu sunt recuperaţi. Cu
siguranţă acest lucru este aplicabil acelor păsări care nu revin repede la
greutatea iniţială.
Carnea albastră
Culoarea albastră a cărnii porumbelului
este un indicator, de asemenea. Porumbeii cu o carne albastră închis şi cu
mătreaţă nu sunt recuperaţi corespunzător şi, bineînţeles, nu sunt pregătiţi
pentru a fi angajaţi din nou.
“Nerecuparaţi corespunzător” nu
înseamnă neapărat că au zburat prea mult, aşa cum am spus mai înainte. În legătură
cu acest aspect am fost uneori surprins de pui.
Spre deosebire de belgieni, noi
cei din Olanda nu putem zbura pe distanţe mari, din cauza celor de la protecţia
animalelor care au pierdut contactul cu realitatea. Însă în trecut am putut
face acest lucru.
Deşi, eu unul nu sunt un zburător
de fond, am concurat pui pe distanţe mari în trecut şi fără mare fanfaronadă.
Nu ştiu pe cineva din Olanda care să o fi făcut mai bine. Îmi amintesc acea
etapă grea de la Chateauroux, 570 kilometri. Puii au ajuns seara târziu şi deja
a doua zi aveau o dorinţă uimitoare de zbor. Au ieşit rapid din crescătorie ca
şi când nu zburaseră 1500 de kilometri în 14 zile.
Dacă păsările zboară prost o etapă
de 500 km, ţineţi-le acasă săptămâna viitoare! Nu sunt în formă.
Şi, probabil, deja cunoaşteţi filozofia
mea: “Forma este mult mai importantă decât calitatea!”
Pozitiv
Poate suna ciudat, însă etapele
grele au şi ceva bun. Toate lumea clasează, nimeni nu domină.
Îmi amintesc că în clubul meu, la
o astfel de etapă, primele 16 locuri au fost clasate de 16 crescători diferiţi.
Pe vreme bună aşa ceva nu se întâmplă. Atunci doar câţiva crescători (elita) clasează,
şi foarte mulţi nu reuşesc.
Aşadar, putem mulţumi lui Dumnezeu
că nu este mereu vreme bună. Învingerea campionilor îi face pe ceilalţi să nu
renunţe la acest sport. Iar asta este ceea ce ne dorim cu toţii.
Mergând mai departe de la cele spuse mai sus de Ad Schaerlaeckens, pe
vreme rea există unii crescători care au o şansă în plus de a ieşi învingători.
De ce?
Părerea mea este că pe vreme bună, păsările campioane, cele care ocupă
de obicei locurile fruntaşe, se orientează rapid pe direcţia de zbor corectă şi
având un antrenament bun şi o sănătate bună, ajung repede acasă, ocupând locuri
în fruntea clasamentului.
Însă pe vreme rea, se pare că păsările, care nu au un simţ de orientare
foarte bun, au câştig de cauză. Acestea rămân, ca de obicei, mai mult timp în
apropierea locului de lansare, pe când celelalte pleacă repede, şi de cele mai
multe ori pe direcţia greşită.
Şi uite aşa putem vorbi de două categorii de păsări: cele de vreme bună
şi cele de vreme rea.
Păsările de demifond pot deveni “păsări de vreme rea” în timpul unui
concurs de viteză, iar cele de fond-maraton în timpul unei etape de demifond.
Asta deoarece, capacitatea acestora de a “pierde” mai mult timp în căutarea
direcţiei corecte le poate oferi un avantaj substanţial.
Evident, păsările proaste ies din discuţie. Nu degeaba Ad
Schaerlaeckens a folosit ghilimelele mai sus. Acestea nu au treabă cu niciuna
dintre cele două categorii de mai sus. Păsările proaste sunt în primul rând cele care
nu-şi pot menţine starea de sănătate naturală. Totul pleacă de aici. Nefiind
complet sănătoase, nu pot fi antrenate corespunzător, nu se pot reface
corespunzător şi se pierd uşor. În concursurile uşoare păsările proaste pot
ajunge acasă, însă nu vor clasa decât ocazional. În concursurile grele
majoritatea acestora se vor pierde.
Dacă păsările proaste ar ajunge acasă primele pe timp de vreme rea,
atunci acest lucru nu ar face bine nimănui, cu atât mai puţin crescătorului.
Pentru că selecţia lui s-ar baza pe aceste păsări, iar în scurt timp ar renunţa
la columbofilie.
Însă, din fericire, păsările proaste nu ajung acasă decât ocazional. De
aceea majoritatea campionilor nu-şi caută păsările pierdute. Ce să facă cu
aceste păsări?
Eu sunt aproape sigur că nu vom găsi niciodată în anunţurile de
porumbei pripăşiţi un porumbel care s-a dovedit, în multiple rânduri, a fi unul
bun şi care s-a pierdut ulterior.
De ce? Nu pentru că cel care a prins-o o ţine ascunsă în compartimentul
de matcă. De obicei majoritatea celor care prind porumbei vor repede
recompense.
Nu o vom regăsi pentru că e moartă. Uliul, pisica, şoimul, batalul de
păcură, praştia sau puşca… Porumbeii au mulţi duşmani.
Multă baftă în noul sezon vă doresc!
Alte
articole Ad Schaerlaeckens, aici:
Articole
ale altor columbofili celebri, aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu