Prima victorie, de Marius Nicolae

Putea sta ore în şir privind la stolul de porumbei. Le urmărea zborul în înaltul cerului, apoi, ascunzându-se vederii pentru a nu-i speria, îi observa cum aterizau, unul câte unul, pe acoperişul crescătoriei.

Îi cunoştea pe fiecare în parte, după culoare. Roşul era preferatul său pentru că ieşea mereu în evidenţă pe lângă majoritatea albaştrilor şi solzaţilor.

Atunci când se apropia foarte mult de plasa volierei, porumbeii tresăreau speriaţi. Trebuia să şi-i apropie, să le câştige încrederea, dacă vroia să aibă succes în ceea ce-şi pusese în gând.

Avea încredere în propriile forţe, ştia că va veni ziua când va putea ajunge acolo sus, unde şi-a dorit mereu să ajungă. Doar că mai avea nevoie de ceva timp, pentru a creşte. Totuşi, ştia că nu va putea aspira niciodată la porumbeii vecinului. Doar cei foarte buni puteau ajunge acolo, pe cea mai de sus treaptă.

Se mulţumea însă cu porumbeii din propria ogradă. Pentru el, ca începător, erau deajuns. Cel puţin deocamdată.

În ziua când a văzut primii puişori ieşind din ouă, speranţele lui s-au ridicat la cote maxime. Aştepta ziua când aceştia îşi vor lua zborul. Era pregătit pentru asta. Iubea provocările. Era pregătit să concureze cu cei mai rapizi dintre ei. Știa că, până la urmă, într-un fel sau altul, va câştiga.

Dar iată, un porumbel tocmai ce a coborât în grădină să ciugule câteva boabe de porumb. Probabil vreun rătăcit. Îl recunoştea după penaj ca făcând parte din stol, deşi era foarte schimbat din cauza oboselii. Intrarea în crescătorie era închisă, porumbeii ieşeau la zbor doar cu program. Învăţase asta de multă vreme.

Poate că acum avea ocazia să-şi demonstreze agilitatea. Îşi încordă spinarea, arcuindu-se, apoi, făcu un salt fulgerător şi prinse porumbelul. Simţi sângele cald al acestuia, ţâşnindu-i din gât. Reuşise. 

Pisoiul se simţea învingător. Era prima lui victorie. Știa că va deveni un prădător de temut pentru stolul de porumbei. Instinctul sângelui îşi spusese cuvântul…

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html

Lumina, de Marius Nicolae

Se afla în maşina de transport, alături de sute de porumbei. Niciodată nu fusese atât de departe de casă. Stia acest lucru deoarece lumina apăruse şi dispăruse de două ori. Va trebui să facă apel la toate simţurile sale pentru a-şi regăsi cuibul. Lumina nu o să-l mai poată, doar ea, călăuzi ca în alte dăţi. Acea lumină care îl încălzea în zilele reci, lumina care îi arăta calea în zilele de concurs, aducându-l mereu acasă lângă porumbiţa lui solzată.

Maşina se opri. Afară era încă întuneric. Toate păsările deveniră deodată agitate, încercând să deducă traiectoria pe care vor zbura atunci când uşile se vor deschide.

Porumbelul albastru simţea apropierea luminii. Primele raze se iviră la orizont şi, odată cu ele, natura se trezi brusc la viaţă. Încă puţin şi va fi liber să zboare spre casă. Minutele păreau o veşnicie. Oare ce or fi făcând acum puişorii pe care în lăsase acasă? Ar fi dat orice să poată fi lângă ei. Îşi amintea de scurta luptă neegală pe care o avusese cu stăpânul său în momentul când acesta îl scoase din cuib. Greşise că se opusese, pentru că rămăsese fără câteva pene în coadă.

În sfârşit, uşile se deschise, iar el era din nou liber. Se ridică în aer împreună cu sutele de porumbei. Cu toţii erau grăbiţi să ajungă acasă. Dar câţi dintre ei cunoşteau oare traseul corect?

Majoritatea erau complet dezorientaţi, zburând în cercuri şi aşteptând ca cei mai experimentaţi să facă primul pas în alegerea traiectoriei de zbor. Porumbelul albastru se rupse de stolul uriaş şi zbură direct spre casă. Lumina îi oferise destule indicii, apoi experienţa şi extraordinara capacitate de orientare îi dădu siguranţa de a alege calea cea bună. Instantaneu, alte zeci de păsări îl urmară, astfel încât stolul se rupse în două.

Zburau de foarte mult timp, şi cu fiecare minut, porumbelul albastru era tot mai sigur de calea aleasă. Apoi, îl văzu. Uliul stătea la pândă pentru a se arunca asupra primilor porumbei. Văzu cum acesta atacă stolul şi se ridică brusc, căutând să se afle deasupra inamicului. Stolul deveni compact, ca şi cum ar fi fost coordonat de o singură minte.

Uliul atacă cu viteză foarte mare, reuşind să spargă stolul de porumbei. Porumbelul albastru făcu o eschivă pentru a scăpa din ghearele urmăritorului, urmată de o întoarcere în stol. Însă porumbeii se speriaseră, iar panica şi faptul că aceştia proveneau din crescătorii diferite, nezburând niciodată împreună până atunci, a împrăştiat stolul.

Porumbelul albastru plonjă cu toată viteza pentru a se pune la adăpostul caselor şi a copacilor. Mai avea doar puţin şi va fi în siguranţă. Putea simţi uliul în spatele său. Încă puţin şi va scăpa. Încercă iarăşi o eschivă, însă reuşi doar parţial manevra din cauza penelor din coadă smulse înaintea îmbarcării.

Singura şansă era să se ridice iarăşi deasupra uliului. Chiar în momentul când crezu că a reuşit, privirea uliului îi îngheţă sângele în vine. Durerea din spate o resimţi în tot corpul. Simţi cum carnea îi este sfâşiată de ghearele uliului şi gândul i se duse la puii săi care îl aşteptau în cuib. Or să reuşească oare să ajungă aceştia la maturitate? Văzu lumina şi, ca prin minune, reuşi să scape din capcana păsării de pradă şi să se îndrepte către aceasta.

Scăpase! Durerea nu mai era aşa de intensă. Probabil rana era una superficială. Văzu zeci de porumbei îndreptându-se spre lumină, însă simţurile sale îi spuneau că altul este drumul spre casă. Corectă traiectoria şi porni cu viteză foarte mare pe direcţia crescătoriei. Cu siguranţă acest incident îl va întârzia foarte mult. Spera ca puişorii săi să nu sufere de foame prea mult.

De departe recunoscu acoperişul crescătoriei şi plonjă cu viteză foarte mare. Intrarea în crescătorie era deja închisă. Oare chiar aşa de mult întârziase? Încercă să treacă printre acele sputnik-ului şi, spre surprinderea lui, reuşi.

Zbură în boxă, turuind şi rotindu-se în jur. Bucuria întoarcerii acasă, euforia vederii puişorilor în cuib, îl făcu să uite de sutele de kilometri şi de orele de zbor neîntrerupt. Durerea provocată de uliu dispăruse cu totul.

Se apropie de pui, însă aceştia nu îl mai recunoşteau. Mai mult îl tratau cu indiferenţă. Solzata, perechea sa veni în boxă şi se duse direct la pui. Trecu pe lângă el de parcă nici nu ar fi existat.

Atunci înţelese.

Nu a scăpat niciodată din ghearele uliului. Văzu lumina şi zbură direct spre ea, trecând la fel de uşor printre acele sputnik-ului. Era deja noapte…

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html

Zborul, de Marius Nicolae

Porumbelul albastru se ridică în aer, zburând cu toată viteza înainte. Plăcerea şi frumuseţea zborului îl copleşea. Văzuţi de sus, copacii, casele, oamenii păreau mult mai interesanţi. Culorile căpătau cu totul alt înţeles. Totul era minunat.

Îşi alese o altitudine de zbor, cu un vânt favorabil din spate. Realiză că se îndepărta cu viteză mare de crescătorie şi inima începu să-i bată cu putere. Apoi, simţi cum ceva din interiorul său îl atrăgea înapoi acasă, ca şi cum crescătoria era un magnet uriaş ce funcţiona pe propria lui frecvenţă. Se întoarse.

Descoperi stolul de porumbei şi se alătură lor. Îi recunoscu repede. O parte dintre aceştia erau puii săi, pui pe care îi crescuse cu toată dragostea. Să zboare împreună cu ei era o adevărată încântare.

Nu ar fi părăsit pentru nimic în lume locul în care îşi crescuse, generaţii după generaţii, puii.

Ceva îl făcu să tresară, ca şi cum o amintire aflată undeva în adâncul său ar fi vrut să iasă la suprafaţă. Nu vroia să se gândească  acolo. Acum zbura şi ăsta era cel mai important lucru. Zborul fusese visul său dintotdeauna. Îşi amintea clipa când a văzut pentru prima oara lumina zilei. Îşi amintea de bucuria zborului trăită prin ochii părinţilor săi. Aceştia fuseseră Zburători.

***

Simţi cum este tras cu putere în jos. Deschise ochii şi văzu plasa volierei. Acea plasă care îi definea limitele libertăţii lui. Totul fusese doar un vis, un vis pe care şi l-ar fi dorit fără de sfârşit.

Era un Reproducător, se obişnuise de multă vreme cu aceasta idee. Niciodată nu va putea zbura dincolo de plasa volierei.

Însă, în sufletul lui spera că va veni o zi când această plasă va dispărea. Speranţa va fi mereu parte din visele sale. Cine ştie, poate atunci când va fi destul de bătrân, încât stăpânul său să nu-l mai folosească la reproducţie, se va îndura de el şi-l va elibera.

Dar oare va mai putea zbura atunci? Măcar o singură dată…

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html

Masina de transport, de Marius Nicolae

Erau pe drum de două zile. Mişcarea de balans a maşinii îi provoca o stare de rău pe care cu greu o putea controla. Privea afară. Cerul, senin în urmă cu câteva ore, devenise dintr-odată înnourat. Simţea adierea vântului. Probabil ploaia va începe în curând.

Oare ce pădure era cea de la orizont? Nu-şi amintea de ea. Până în urmă cu căteva ore recunoscuse toate locurile pe lângă care trecuse. Se pare că de data asta iar ajunsese mai departe. Privea la maşinile care treceau din sens contrar. I-ar fi plăcut să se poată întoarce şi el.

De data asta ce motiv o să invoce pentru a-şi justifica întârzierea în faţa roşcatei? Cu siguranţă astăzi va întârzia din nou. De ce oare era nevoie să se mărească distanţa de fiecare dată? Nu va înţelege niciodată acest lucru.

Îi era foarte dor de partenera sa. Gândul îi fugea în trecut, la ziua în care s-au cunoscut. Fusese dragoste la prima vedere. O văzuse, pe frumoasa roşcată, doar cu o clipă înaintea tovarăşilor săi. A simţit din privirea ei că sentimentele erau reciproce. Îşi amintea de confortabila lor casă, pe care şi-o amenajaseră împreună. Primise destul de mult sprijin din exterior, trebuia să recunoască. Cineva acolo sus îl iubea, era sigur de asta.

Nu-i făcea plăcere să stea departe de ea. Mai ales acum când aceasta trecea printr-o perioadă mai vulnerabilă. Data trecută când fusese plecat, departe de casă, fiul lor era foarte mic. De abia începuse să facă primii paşi. Acum acesta se făcuse mare, în curând va fi gata să plece la casa lui. Va avea din nou spaţiu suficient pentru el şi bătrâna lui roşcată. Înaintarea în vârstă nu schimbase cu nimic atracţia sa pentru ea. Ba din contră, se iubeau mai mult ca oricând.

Simţea o deosebită atracţie pentru locul în care se născuse. Nu fusese niciodată tentat să-şi schimbe domiciliul. Erau destui aceia care nu-l înţelegeau, nu înţeleseră niciodată fidelitatea lui faţă de locul căruia îi aparţinea şi faţă de partenera sa de-o viaţă. Mulţi cedau tentaţiei unei vieţi mai liniştite, şi alegeau să rămână departe de casă. Însă el înţelesese, de foarte multă vreme, că nu poţi trăi cu adevărat, nu poţi fi cu adevărat fericit decât acolo unde te-ai născut, acolo unde a-i văzut pentru prima dată lumina zilei. Simţea, cumva, că acel loc face parte din el, iar el aparţinea, de asemenea, acelui loc pentru totdeauna.

Maşina se opri şi uşile se deschiseră. Acesta era, de obicei, semnalul că se puteau întoarce acasă.

***

Sute de porumbei ieşiră repede din maşina de transport. Aerul era plin de praf si puf. Privi în sus la stolul uriaş care se formase. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor, iubea să fie înconjurat de cât mai mulţi porumbei.

Îşi deschise aripile şi zbură afară, alăturându-se acestora. Iubea zborul, iubea libertatea pe care i-o dădea acesta. Căută o altitudine cu vânt favorabil şi porni cu toată viteza spre casă, acolo unde îl aştepta roşcata sa. Spera să ajungă înainte ca un alt mascul să o prindă în mrejele sale. Ştia cât de vulnerabilă erau porumbiţele, înainte de a depune primul ou. Însă avea încredere în ea. Ştia că şi ea îl iubeşte la fel de mult...

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html