Familia Golden x Venus

La baza acestei familii stă cuplul GOLDEN x VENUS.

Cei doi descendenţii ai acestora zburaţi pe columbodroame, cu super rezultate: VENGO şi BLACK STAR.

Vărul lui Venus: LOTTY şi un fiu din acesta: DONI.

Familia VANDYCKA

Nu mai puţin de 19 porumbei din linia VanDycăi vor fi prezenţi în matca 2018:

10 fii şi fiice (din care 5 consangvini): BIG BROTHER, THE BROTHER, LITTLE BROTHER, PATRICK, FIVE, SCARLET, JUNIOR, ASLAN, ALFA şi SPECTRUM

7 nepoţi: THE NEPHEW, FULG ALB, BLURAY, LOTUS, APHRODITTA, MIRA şi FISH

Un strănepot consangvin: CHARLIE

VIATA DE COLUMBOFIL - Cap. III - Litere si cifre, de Marius Nicolae

Capitolul III

LITERE ȘI CIFRE

„Convingerile noastre în legătură cu ceea ce suntem şi ceea ce putem fi determină cu precizie ceea ce vom fi. Dacă credem în magie, vom trăi o viaţă magică.”

- Anthony Robbins

În urmă cu câţiva ani, atunci când Mircea îşi construise noua casă şi se mutase împreună cu soţia în vecinătatea lui Ionel, fusese fascinat de porumbeii vecinului său:

-          Lumea columbofilă poate fi dezarmant de seducătoare, capacitatea porumbeilor de a ne magnetiza, transmiţându-ne energie pozitivă, ne poate cuceri cu totul făcându-ne să uităm de grijile şi problemele cotidiene, îi spusese Ionel. Odată ce porţile propriei tale inimi se deschid către această lume mirifică, cu greu mai poţi renunţa, Mircea. Vei încerca să fii din ce în ce mai bun, vei face totul să-ţi îmbunătăţeşti rezultatele propriilor porumbei şi, în primul rând, pe tine însuşi.

Citind uimirea de pe faţa vecinului său, bărbatul de şaizeci de ani continuase:

-          Sportul columbofil este ca un puzzle, pe care încercăm să-l rezolvăm pentru imensa bucurie de moment, atunci când descoperim piesa potrivită. În acea clipă uităm de toate frustrările, nervii şi problemele, în acea clipă putem vibra la unison cu Universul. Ne simţim de parcă toată lumea ar fi a noastră. Cine a trăit această stare cu greu o va putea uita. Va face totul pentru a o regăsi.

După câteva momente, în care a încercat să rumege spusele lui Ionel, tânărul l-a întrebat:

-          Îmi poţi explica noţiunile de bază ale acestui sport? De ce trebuie să ţinem cont?

-          Înainte de toate trebuie să dispunem de porumbei buni, de calitate. Fără aceştia nu are rost să pornim la drum. Doar dacă avem destul timp de pierdut.

Erau atât de multe lucruri de spus despre acest minunat sport. Ionel se gândea cum să se exprime cât mai succint.

-          Însă porumbeii buni sunt doar primul pas. Sarcina cea mare ne revine nouă, crescătorilor de porumbei, columbofililor. De noi depinde dacă vom putea păstra la cel mai înalt nivel calitatea acestora, printr-o schemă de împerecheri bine gândită a păsărilor selecţionate din propria crescătorie sau din importuri inteligent făcute. Tot nouă ne revine marea responsabilitate de a asigura sănătatea păsărilor. În primul rând prin construirea unei crescătorii adecvate şi menţinerea acesteia într-o stare decentă de curăţenie, pentru a oferi un climat proprice porumbeilor. Apoi, asigurând o hrană corespunzătoare la care se adaugă suplimente naturale, obligatorii în alimentaţia porumbeilor de concurs. Este tot de datoria noastră să observăm o eventuală stare de boală şi să administrăm tratamentul corect, dar mai ales la timp. Dacă păsările angajate la concurs nu sunt perfect sănătoase, atunci ne minţim în primul rând pe noi înşine, deoarece nu ne putem da seama de adevăratul lor potenţial.

-          Bănuiesc că, în timpul concursurilor, păsările fiind supuse unor condiţii destul de dure se pot îmbolnăvi.

-          Ai intuit bine, Mircea! Atunci când un organism este supus stresului, energia acestuia se concentrează doar pe acest fapt, iar sistemul imunitar rămâne descoperit, putând ieşi la suprafaţă bolile ascunse. În sezon, porumbeii sunt supuşi periodic, la fiecare sfârşit de săptămână, unui stres continuu, stres care va duce la o dezactivare pe termen lung a funcţiilor de apărare, iar în cele din urmă organismul va ceda şi porumbelul se va pierde.

-          Ce putem face pentru a întâmpina acest lucru?

-          Va trebui să recuperăm foarte bine păsările, la întoarcerea lor acasă. De asemenea, va trebui să le pregătim în concondanţă cu condiţiile de zbor ale următoarei etape. Pentru a putea aspira la rezultate bune, porumbelul nostru va trebui să atingă forma de top, iar această condiţie fizică se poate obţine doar dacă avem de-a face cu o pasăre sănătoasă, bine antrenată, recuperată şi pregătită corespunzător. În lipsa oricărei verigi a acestui lanţ, nu vom obţine decât deziluzie. În schimb, un porumbel care intră în formă va fi greu de oprit în drumul lui spre casă.

Trecuseră câţiva ani buni de la această discuţie. Însă Mircea nu uitase niciodată cuvintele mentorului său. Începuse să crească porumbei voiajori şi trecuse prin toate greşelile începătorului. Cel mai greu îi fusese să anticipeze starea de boală a păsărilor.

Dar, încet, încet a reuşit să simtă porumbeii.

A înţeles repede că este o mare diferenţă între a vedea şi a observa. Ştia acum că adevăraţii campioni observă lucruri pe care ceilalţi doar speră să le poată vedea.

Acum, cei doi bărbaţi priveau în sus la cerul albastru. Azi se desfăşura prima etapă din acest an, speranţele erau foarte mari.

-          Ionel, spune-mi te rog, există ceva care să dea un imbold în plus porumbeilor, în timpul etapelor de concurs?

-          Totul în natură funcţionează pe baza condiţionării, Mircea, aceasta fiind cea mai puternică unealtă pe care o avem la îndemână. Dacă un porumbel voiajor va fi convins că trebuie să ajungă acasă cât mai repede pentru a-şi recupera partenerul şi a-şi hrăni puişorii, atunci nimic nu-l va opri. Nici canicula, nici vântul, nici păsările răpitoare, nici braconierii, nu vor reuşi să învingă o astfel de pasăre.

Pe cer, în depărtare se putea vedea un punct albastru. Mircea a fost primul care l-a identificat:

-          Priveşte, se pare că este o pasăre de la concurs!

-          Da, spuse Ionel, după câteva momente. Este chiar Last Blue.

Porumbelul albastru se desprinsese repede de stolul cu care zbura. Ultimii zeci de kilometri i-a zburat cu viteză maximă. A văzut copacul cel înalt şi acoperişul albastru şi a plonjat direct pe trapă.

-          O să ajungă un mare campion acest mascul. Sunt sigur de asta, zise Mircea.

-          Să dea Dumnezeu să fie aşa, Mircea! Dar să vezi ce lucru straniu mi s-a întâmplat zilele trecute. Am primit un telefon de la cineva din Polonia.

-          Polonia ai spus? Interesant.

La fel de surprins fusese şi Ionel, în urmă cu o săptămână. Avea clar întipărită în memorie conversaţia. Pe ecranul telefonului mobil apăruse un număr necunoscut. Era un apel internaţional, dar nu cunoştea acel prefix.

-          Alo! răspunsese bărbatul.

-          Bună ziua! Se auzi de la celălalt capăt al conexiunii. Numele meu este Radu Marinescu. Nici nu ştiu cum să încep…

Apoi, bărbatul îi povestise cum, în urmă cu câteva luni, s-a mutat împreună cu familia în Polonia pentru a veni în sprijinul băieţelului său, Mihăiţă, bolnav de autism. Medicii de aici le dăduseră speranţe. Ca părinţi voiau să aibă conştiinţa împăcată că au făcut totul pentru copilul lor, că au luptat până în ultima clipă. Nu ar fi putut trăi cu ideea că se putea face ceva mai mult, iar ei să nu fi încercat acel lucru.

Radu îi spusese apoi de progresele făcute de băieţelul în vârstă de opt ani. Îi povestise cum simplele mâzgălituri, linii fără nicio noimă la o primă vedere, au prins contur în mintea lui.

Suprapunând desenul peste harta Europei de pe biroul său, Radu identificase un traseu care mergea paralel cu Carpaţii Orientali, având ca punct de plecare oraşul Lublin şi ca punct terminus oraşul Ploieşti.

-          Dar ce legătură am eu cu toate aceste lucruri? întrebase surprins Ionel. Eu locuiesc întradevăr în apropiere de Ploieşti, dar...

-          Încă un moment şi o să înţelegeţi, reluase Radu. Acele linii au fost doar prima manifestare a băiatului. Dacă totul ar fi rămas aici, chiar şi mie mi s-ar fi părut o pură coincidenţă, acea asemănare cu traseul paralel cu munţii. Însă, zilele trecute, printre mâzgăliturile indescifrabile am identificat un şir de cifre şi două litere. Nu o să vă vină să credeţi, dar cifrele reprezintă un număr de telefon. Numărul dumneavoastră. Împreună cu soţia mea am căutat informaţii pe Internet. Aşa am descoperit că locuiţi în apropiere de Ploieşti. Aşa am făcut legătura între desenul suprapus peste hartă şi dumneavoastră. Înţelegeţi acum?

Ionel nu ştiuse ce să răspundă, era foarte confuz. De unde putea cunoaşte acel băieţel numărul lui de telefon?

-          După părerea mea, spusese el, este o pură coincidenţă.

-          Aşa am crezut şi noi la început. Însă timp de cinci zile băiatul a scris acest şir de caractere.

După câteva clipe, Ionel întrebase:

-          Dar spuneaţi ceva şi de două litere.

-          Aşa este. Este vorba de literele L şi B. Probabil ştiţi mai bine dumneavoastră ce ar putea însemna.

-          Ar putea însemna orice, îi spusese Ionel.

Acum, Mircea îl privea mut de uimire pe Ionel.

-          M-am tot gândit ce ar putea însemna aceste două litere. Singura variantă, care să aibă legătură cât de cât cu mine ar fi Last Blue. Dar nu văd legătura cu acel băieţel. Şi mai este ceva, Mircea, de care nu am vorbit până acum cu nimeni. Când am auzit prima data numele Mihăiţă, am simţit o senzaţie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Un fel de   deja-vu. Mi-a apărut un gând, undeva în străfundul minţii mele, un gând care conecta numele băiatului de porumbelul albastru.

-          Fantastic! exclamă Mircea. Am auzit că autiştii se pot conecta la o lume cu totul şi cu totul deosebită, însă pe mine aceste lucruri mă depăşesc.

-          Şi eu mă simt la fel de confuz, zise Ionel.

Se tot gândise la acea conversaţie. De câte ori intra în crescătorie şi vedea masculul albastru, îi reveneau în minte vorbele bărbatului din Polonia. Ştia că viaţă e plină de miracole, ştia că uneori e mai bine să nu cercetezi anumite întâmplări, ci doar să le accepţi aşa cum vin ele. În lunga sa experienţă columbofilă auzise multe povestiri, unele de-a dreptul de domeniul fantasticului. Pe unele încercase să le înţeleagă, pe altele reuşise doar să le asimileze, însă era convins că miracolele apar tot timpul.

-          Nu putem explica tot ce se întâmplă în Univers, Mircea, continuă Ionel, după câteva clipe. Şi poate e mai bine aşa. Misterul trebuie să facă mereu parte din realitatea noastră. Fără magie, viaţa ar fi mult mai ştearsă, sentimentele ar fi mult diluate iar noi probabil nu am putea trăi la adevărata noastră valoare.

Celelalte parti, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-columbofil.html

Viata de Columbofil - Cap.II - Saptamana Altfel, de Marius Nicolae

Capitolul II

SĂPTĂMÂNA ALTFEL

„A fi apt de o pasiune şi a nu o trăi, te face incomplet şi limitat.”

-          Oscar Wilde

Ionel era profesor la şcoala din sat. De multă vreme, le promisese elevilor săi că o să le povestească despre porumbei şi despre sportul columbofil. Acum sosise momentul. Era Săptămâna Altfel.

-          Ce înseamnă sportul columbofil, domnule diriginte? a fost prima întrebare adresată de elevi.

-          Înainte de a înţelege sportul columbofil va trebui să înţelegem în primul rând porumbeii, iar pentru asta aveam nevoie de multă dragoste şi pasiune. Va trebui să ne deschidem larg sufletul în faţa acestor minunate păsări, iar ele îşi vor deschide aripile, pentru a zbura cu viteză cât mai mare spre casă, spre noi, spre propria pereche şi propriul cuib.

Văzând feţele mirate ale elevilor săi, Ionel continuă:

-          Columbofilia înseamnă un mod de viaţă, copii. Creşterea porumbeilor voiajori presupune multe, foarte multe sacrificii, de aceea unii crescători se pierd uşor, luând-o pe o cale uşor greşită. Există o limită, destul de fluidă, între pasiune şi dorinţa de câştig. Aici apare diferenţa dintre campioni şi ceilalţi. Doar cei care simt cu adevărat porumbeii vor şti să-i protejeze, oprindu-i, de exemplu, acasă de la o etapă, atunci când aceştia nu sunt pe deplin recuperaţi fizic. Chiar dacă acest lucru ar putea însemna pierderea unei cupe. Adevăraţii columbofili nu riscă să piardă un porumbel doar de dragul unui premiu.

Ionel se născuse printre porumbei, tatăl său George fiind acela care îi insuflase microbul columbofil. Gândul bărbatului zbură în trecut, la acele zile fericite când el şi tatăl său formau o echipă. Acum totul era doar o amintire, accidentul stupid de care suferise tatăl său, în urmă cu câţiva ani, îi furase acestuia trecutul.

-          Atunci când vă aflaţi în jurul porumbeilor, continuă profesorul, puteţi simţi valuri de energie vibrantă, puteţi simţi cum grijile voastre se descompun, lăsându-vă mintea deschisă pentru noi provocări. Am vrut să subliniez, copii, faptul că sportul columbofil trebuie să aibă la bază pasiune, dragoste şi multă răbdare. Însă beneficiile sunt infinit mai mari.

-          Eu şi tatăl meu, zise repede Costel, elevul din ultima bancă, concurăm cu porumbeii. Avem o persoană angajată care le face curăţenie, le dă mâncare şi le administrează tratamente. Noi doar îi aşteptăm să se întoarcă acasă.

-          Dar în acest mod cred că pierdeţi adevărata frumuseţe, spuse Viorel, uitându-se în ochii dirigintelui pentru confirmare.

-          Ha! Ce ştii tu? Noi câştigăm de fiecare data, i-o reteză scurt Costel, vizibil înfuriat de remarca băiatului.

-          Copii, spuse dirigintele, columbofilia se poate practica în multe moduri. Important este ca voi să vă simţiti bine. Fiecare om are propriul său filtru de percepţie, propriul său mod de a vedea realitatea. Unii sunt mulţumiţi să privească pedigree-le frumos colorate, alţii se simt împliniţi doar în prezenţa porumbeilor.

-          Ce sunt aceste pedigree? întrebă Alice.

-          Pedigree-le sunt fişele genealogice ale porumbeilor. Un pedigree complet ar trebui să conţină informaţii detaliate despre originea, seriile matricole, rezultatele şi proprietarii ascendenţilor porumbelului în cauză.

-          Dar cum se desfăşoară mai exact aceste concursuri? întrebă un alt elev.

-          Păsările sunt îmbarcate în ziua sau zilele premergătoare etapei de concurs, apoi sunt transportate la locul de lansare cu ajutorul maşinilor echipate special în acest scop, le explică profesorul Ionel. Etapele de concurs se clasifică, în funcţie de distanţa de zbor, în etape de viteză şi demifond, realizate de la distanţe mici şi medii, respectiv, fond şi maraton, concursuri realizate de la distanţe mari şi foarte mari, ajungându-se chiar şi la distanţe de peste o mie cinci sute de kilometri. Bineînţeles că şi familiile de porumbei sunt specializate pe distanţe diferite de concurs. Aceste diferenţe sunt, uneori, destul de evidente. Unii columbofili foarte experimentaţi îşi pot da seama de tipul porumbelului doar ţinându-l în mână.

-          Iar la sosire, cip-ul electronic, de pe piciorul porumbelului este citit de trapa electronică, înregistrând timpul exact de zbor, pe baza căruia se fac clasamentele, adăugă Costel, aproape pe nerăsuflate.

-          Aşa este, completă dirigintele, tehnic aşa se întâmplă. Însă momentele premergătoare sosirii porumbeilor acasă sunt momente speciale. Odată trăite aceste emoţii, cu greu le veţi putea uita vreodată. Asta înseamnă de fapt microbul columbofil.

***

Last Blue zbura alături de stolul de porumbei. Era fericit. De câteva zile îşi reîntâlnise perechea, acea solzată care îl cucerise încă din toamna trecută.

Imediat ce stăpânul eliberase femela în compartimentul masculilor, Last Blue zburase lângă ea, recunoscând-o.

Stolul făcu o eschivă rapidă, mărindu-şi altitudinea. Un uliu porumbar apăruse la orizont. A simţit forţa uliului care se deplasa cu viteză mare spre stolul de porumbei. Porumbelul din fruntea stolului, care îi coordona, a impus stolului să urce cât mai sus. Însă uliul a dedus rapid acest lucru atacându-i fulgerător.

Inimile porumbeilor băteau la unison, cu o viteză extraordinar de mare. Panica acestora în faţa redutabilei păsări de pradă era evidentă. Cu toţii ştiau că foarte curând va sosi acel moment în care vor trebui să se rupă de stol, zburând fiecare pe cont propriu, în încercarea disperată de a se pune la adăpost.

Last Blue a simţit iarăşi acea forţă care îl îndrumase în urmă cu câteva luni, în timp ce se rătăcise. Ştia ce trebuie să facă.

Preluă conducerea stolului, schimbând direcţia de zbor. Porumbeii se îndreptau acum direct spre uliu.

Uliul a fost derutat la început de comportamentul stolului de porumbei. A fost tentat să renunţe la atac, însă puii îl aşteptau înfometaţi în cuibul din pădure.

Îşi continuă ascensiunea, ştia că stolul nu va putea urca la fel de repede şi la fel de sus ca el. Apoi, după câteva secunde îşi reluă atacul. A văzut porumbelul care rămăsese în urmă şi s-a aruncat asupra lui. Nu avea de unde să ştie că acel porumbel albastru nu era cel mai încet ci, dimpotrivă, acesta era cel mai agil dintre toţi.

Cu fiecare secundă era mai aproape de prada sa, doar un pic şi aceasta se va afla în ghearele sale ascuţite. Apoi simţi crengile copacilor rănindu-l.

Nu înţelegea cum, dar acel porumbel reuşise să scape.

***

Pe faţa lui Mihăiţă apăru o urmă de zâmbet.

Reuşise! Nu-şi amintea bine ce, însă ceva îi spunea că totul este în regulă.

De parcă tocmai se întâmplase ceva important.

Singurul lucru de care-şi amintea era copacul, acel copac de lângă casa cu acoperiş albastru…

Acel copac printre crengile căruia îşi găsise liniştea. Nimeni nu cunoştea mai bine ca el acel copac. Doar că nu-şi amintea unde se află acel copac.

Ar fi vrut să strige de bucurie, însă corzile sale vocale nu ştiau cum să facă asta. Doar acel zâmbet insesizabil se putea vedea pe faţa sa.

Reuşise!

Totul fusese altfel de data asta…

-          Va trebui să facem şi asta, îi spuse Otilia soţului ei, în timp ce privea la foaia de hârtie. Sunt sigură că aceste manifestări sunt încercările lui Mihăiţă de a interacţiona cumva cu noi, cu lumea noastră.

Celelalte parti, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-columbofil.html

VIATA de COLUMBOFIL - Cap.I - O etapa reusita, de Marius Nicolae

Prima parte

PROFESORUL

Capitolul I

O ETAPĂ REUȘITĂ

"Un vis la care visezi de unul singur este doar un vis. Visul la care visăm împreună este realitatea."

- John Lennon

Last Blue a simţit teama celorlalţi porumbei, în momentul lansării. S-a ridicat foarte sus în aer, dar simţul de orientare îi era paralizat. Busola internă nu-i mai funcţiona corect.

Acea modificare o percepuse încă din maşina de transport, cu o zi în urmă. Ceva, ca un ecran mat, se transpusese între el şi mediul înconjurător. Nu putea identifica direcţia corectă. Era pierdut.

Nu-i fusese niciodată aşa de teamă. Oricât de sus ar fi zburat, oricât de multe tururi de recunoaştere ar fi efectuat, totul era în zadar.

Stolul s-a spart în bucăţi din ce în ce mai mici. Totul era o loterie în absenţa simţului orientării.

Last Blue zbura în derivă de cel puţin nouă ore. Nu ştia încotro se îndreaptă, dar şi-a propus să zboare, atâta timp cât aripile îl vor asculta.

Şi-a văzut majoritatea tovarăşilor de zbor, picând pe rând tentaţiei de a coborî în crescătorii străine, pentru a găsi mâncare şi apă. Alţii s-au lovit, epuizaţi, de cablurile electrice sau de copaci. Mulţi au confundat şoselele cu apa şi s-au aruncat înspre acestea, găsindu-şi sfârşitul sub roţile maşinilor.

A zburat mai departe. Grupul din care făcea parte se subţia continuu. Trebuia să ajungă acasă. Spera să fie pe direcţia corectă.

Aripile îl dureau din ce în ce mai tare, muşchii pieptului îl frigeau, fiecare bătaie de aripi devenise o adevărată tortură pentru mica pasăre.

Apoi a simţit ceva nou ce-l atrăgea cu o forţă impresionantă.

Acesta a fost punctul de întoarcere, momentul în care continuumul spaţiu-timp s-a schimbat pentru a scoate la suprafaţă o nouă realitate, o realitate în care şansele porumbelului albastru de a ajunge acasă s-au mărit considerabil.

Last Blue a schimbat brusc direcţia de zbor, părăsind micul stol cu care se deplasa.

Ultimii zeci de kilometri i-a parcurs în agonie. Apoi a zărit copacul cel înalt şi acoperişul albastru. Şi-a strâns aripile şi a căzut în iarba de lângă crescătorie şi, cu ultimele puteri, a zburat pe trapă.

Reuşise!

***

-          Ştii care pui mi-a sosit primul, de la această etapă catastrofală, de Nikolaev? îl întrebă Ionel, pe tânărul său prieten.

-          Să nu-mi spui că Last Blue? zise Mircea.

-          Ba tocmai el, îi răspunse Ionel. Adu-ţi aminte că nici nu am vrut să-l îmbarc.

Fusese prima etapă de fond pentru puiul albastru. În apropierea locului de lansare se produsese un cutremur de pământ şi doar câteva păsări reuşiseră să ajungă acasă.

-          Am avut dreptate! Last Blue a devenit un super porumbel, până la urmă, zise Mircea din nou.

-          Da! Să sperăm că-şi va menţine constantă prestaţia şi anul viitor. Aceasta etapă a fost una foarte dificilă. De obicei, astfel de zboruri uzează foarte mult puii.

-          Deci, să înţeleg că îl vei zbura în continuare? întrebă tânărul.

Ionel ştia că zborul prelungit al puilor, de peste opt ore, le poate cauza acestora leziuni hepatice ireversibile. Fără un ficat sănătos, porumbelul voiajor, ca şi orice alt sportiv, nu mai poate metaboliza foarte bine substanţele nutritive, iar randamentul scade exponenţial.

-          Depinde de felul în care se va recupera, îi răspunse Ionel, după câteva momente. De obicei, porumbeii care sosesc în seara primei zile de concurs, după un astfel de concurs dificil, sunt mult mai afectaţi decât cei care sosesc în dimineaţa următoare. Dacă recuperarea va fi rapidă, de maxim două, trei zile, atunci sunt şanse mari să nu fi fost afectat prea tare şi îl voi putea concura în continuare. În compartimentul de reproducţie oricum nu îl pot introduce, deoarece pentru a ajunge acolo, un porumbel trebuie să-mi demonstreze mult mai mult.

-          Atunci să dea Dumnezeu să se recupereze foarte repede şi bine! zise, din nou, Mircea. Ce alte opţiuni mai poate avea?

-          Nu te gândi că îl voi elimina din crescatorie, Mircea. Va avea doar un an de repaus, înainte de a fi concurat iaraşi. Pentru a-i permite să se refacă fizic, dar mai ales psihic. Selecţia este marele secret în acest sport, însă selecţia va trebui făcută întotdeauna cu sufletul şi doar după aceea cu mintea. Eu unul simt că acest porumbel mai are multe lucruri de demonstrat.

-       Foarte bine! zise Mircea. Ar fi şi păcat. Este un porumbel foarte bun. Iar astăzi s-au pierdut foarte multe păsări. Şi nici în zilele viitoare nu cred că se vor întoarce foarte mulţi. Eu, de exemplu, am pierdut astăzi porumbei foarte buni, poate cei mai buni pui de anul acesta.

-       Sportul columbofil devine uneori un sport foarte frustrant, continuă tot el, după o scurtă pauză. Noi columbofilii facem eforturi mari, uneori pe perioade de câţiva ani, pentru a ne forma o familie bună de păsări. Iar in timpul unui concurs dificil se poate duce pe apa Sâmbetei toată munca acestor ani, pierzându-se porumbei cu rezultate foarte bune.

-          Aşa este. De-a lungul timpului, în timpul catastrofelor am pierdut porumbei buni şi foarte buni. Last Blue este o excepţie şi mă bucur foarte tare.

-          Şi totuşi, de ce pierdem de obicei porumbeii buni, în timpul acestor etape catastrofale?

-          În primul rând să nu crezi că păsările care vin în faţă de la o astfel de etapă nu sunt păsări bune. Părerea mea este că pe vreme bună, păsările campioane la categoria respectivă, cele care ocupă de obicei locurile fruntaşe, nu vor avea probleme să ajungă repede acasă. În schimb, într-o etapă catastrofală, atunci când timpul de zbor creşte foarte mult, porumbeii cu o rezistenţă mai mare sunt cei care înving. Aceştia sunt de regulă porumbei calmi, porumbei ce au capacitatea de a-şi reseta periodic direcţia de zbor, pe tot parcursul traseului.

-          Am prins ideea, zise Mircea repede. Cei care vin în faţă, în astfel de condiţii, nu sunt porumbei proşti, ci porumbei dintr-o categorie de distanţă superioară.

-       Exact! Evident, păsările proaste ies din discuţie. Acestea nu ajung acasă decât ocazional. Procentul de porumbei buni reproduşi în fiecare crescătorie este unul foarte mic, Mircea. Până şi cei mai mari campioni reproduc doar câţiva pui buni în fiecare an. Iar acest lucru este pe undeva un lucru bun, deoarece aşa putem preveni suprapopularea volierei. Fiecare columbofil trebuie să-şi stabilească propriul standard pentru păstrarea porumbeilor în crescătorie. De exemplu, un începător va introduce repede în compartimentul de matcă o pasăre care a sosit de câteva ori înaintea porumbeilor amicilor săi. Apoi, după o vreme, va păstra porumbei cu norme, porumbei de expoziţie şi tot aşa. Standardul va creşte în fiecare an, în acelaşi ritm cu evoluţia columbofilului respectiv.

***

Femeia privea băiatul aşezat la măsuţa de pe terasă. Acesta trasa încet, cu creionul, nişte linii destul de drepte pe o foaie de hârtie. Medicul polonez îi spusese că desenul este de obicei calea spre evoluţie a copiilor bolnavi de autism.

Când se mutaseră în Lublin, cu câteva luni în urmă, medicii de aici aveau mari speranţe de reuşită. Acum nu mai erau aşa de siguri.

-          Eşti bine, Mihăiţă! îl întrebă femeia.

Băiatul a privit-o pe mama sa cu ochii lipsiţi de expresie, dând din cap afirmativ. Apoi s-a întors la hârtia albă din faţa sa, continuându-şi desenul.

-          Orice progres cât de mic, le spusese medicul, ei şi soţului său, Radu, va fi un prim pas spre însănătoşire.

Mihăiţă simţea teama porumbelului albastru. Acesta era pierdut, simţurile îi erau paralizate. Simţea durerea fizică a porumbelului, ca pe propria sa durere. Undeva într-un colţ îndepărtat al minţii sale, băiatul realiză că iubeşte această pasăre. Ca şi cum acest porumbel era o parte din el.

Se concentră pe frica porumbelului încercând să o neutralizeze. Simţea cum mica pasăre se relaxează, însă simţea şi durerea fizică a acesteia. Ştia că nu va mai rezista multă vreme în zbor, va trebui să coboare undeva. Dar unde?

Voia să-l ţină în mână, să-i simtă vibraţia muşchilor şi penajul catifelat. Dar asta însemna să-l priveze de bucuria întoarcerii acasă.

Băiatul realiză faptul că porumbelul nu zboară pe direcţia corectă. Îi transmise mental păsării să vireze la stânga, ghidându-l apoi pe traseul corect.

Radu privea de ore bune la foaia de hârtie, mâzgălită de băiat. La prima vedere acele linii frânte păreau fără noimă. Însă Radu ştia că desenul însemna ceva. Trebuia doar să îşi dea seama ce.

Continuarea aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2017/12/viata-de-columbofil-capii-saptamana.html

VIATA de COLUMBOFIL - Introducere...

INTRODUCERE

„Viaţă de columbofil” este continuarea cărţii „Viaţă de porumbel”, carte care a apărut în Aprilie 2016 şi care s-a bucurat de un real entuziasm din partea cititorilor, în marea lor majoritate columbofili.

Redau mai jos câteva dintre comentariile cititorilor:

„Viaţă de Porumbel, o carte excepţională, scrisă cu sufletul de un autor mai mult decât talentat, Marius Nicolae! Mulţumesc autorului pentru deosebita onoare de a-mi trimite aceasta carte cu autograf, îi recomand să continue să scrie. Are har, are talent şi temeinice cunoştinţe columbofile! Citiţi această carte! Aveţi multe de învăţat despre porumbei, despre sportivitate şi mai presus de toate... despre VIAŢĂ...!!!”

-          Colonel rezervă Ștefan Georgescu

„Vă recomand o carte care ne poate aduce aminte că porumbeii sunt pasiunea noastră.

O incursiune plăcută în universul care ne este atât de drag nouă columbofililor, departe însă de încrâncenarea disperată a normelor şi a câştigului cu orice preţ.”

-          Marius Tunduc, preşedintele Federaţiei Naţionale a Crescătorilor de Porumbei din România

„Toţi copii, care vor citi această carte, se vor apuca de porumbei. Dacă ar fi după mine, cartea ar trebui distribuită în şcoli, pentru că, într-un fel sau altul, viitorul columbofiliei este acolo.”

- Regizor Ioan Carmazan

„După cum spuneam impactul citirii cărții este înălțător pentru orice pasionat entuziast al porumbelului voiajor, însă sentimentul care te încearcă când răsfoiești paginile impregnante de tuş, pentru a afla detaliile din viaţa lui Last Blue, sunt covârșitoare.”

-          Mihai Ciurte

Pentru cei care nu au citit „Viaţă de porumbel”, mai jos, o să relatez pe scurt întâmplările din această carte.

„Viaţă de porumbel” are în plin plan povestea unui porumbel voiajor de concurs şi interacţiunea acestuia cu oamenii din viaţa sa, în strânsă combinaţie cu o mulţime de noţiuni tehnice din sportul columbofil.

Astfel, în prima parte a cărţii – Băiatul şi porumbelul – , porumbelul Last Blue vede lumina zilei în crescătoria lui Ionel, profesor la o şcoală din vecinătatea Ploieştiului, un columbofil în vârstă de şaizeci de ani, care s-a născut printre porumbei şi a crescut toată viaţa aceste minunate păsări.

Numele porumbelului este dat de Mircea, şeful de post din localitate, devenit columbofil în urmă cu doar câţiva ani, atunci când s-a mutat lângă Ionel.

Last Blue se rătăceşte la etapa finală a sezonului de concursuri, cea de la Nikolaev, unde fusese îmbarcat din greşeală. Acesta este momentul de cotitură, punctul de întoarcere care va fi valorificat dintr-o altă perspectivă în „Viaţă de columbofil”.

Rătăcit de la acest concurs, Last Blue zboară în derivă, purtat de vânt şi ajunge în localitatea Lublin, din Polonia. Aici îl întâlneşte pe Mihăiţă, un băieţel de şapte ani, bolnav de autism. Familia lui Mihăiţă se mutase temporar în Polonia, deoarece aici găsiseră medici specialişti care le dăduseră speranţe în legătură cu boala băiatului.

Paradoxal, vindecarea lui Mihăiţă se produce nu prin ajutorul primit de la ceilalţi, ci prin ajutorul pe care băiatul i-l oferă porumbelului rătăcit şi înfometat.

După însănătoşirea miraculoasă a băieţelului, Last Blue pleacă spre casă, iar Otilia, mama băiatului, caută pe Internet proprietarul păsării şi îi scrie o scrisoare, povestindu-i de minunea declanşată de acest porumbel.

În drum spre casă, destinul face ca Last Blue să pice în ghearele uliului. Salvat în ultima clipă de doi copii, porumbelul este vindecat de către Andrei, un columbofil de bun simţ, care se oferă să i-l trimită lui Ionel printr-un prieten de-al său.

De pe bancheta din spate a maşinii prietenului, Last Blue ajunge în mâinile unui braconier, pe care amicul lui Andrei îl luase în maşină. Reuşeşte să evadeze din voliera acestuia, destul de greu, ajungând acasă pe jumătate îngheţat, în timpul iernii.

În partea a doua a cărţii – Bătrânelul şi porumbeii – Lucky, perechea lui Last Blue, împuşcată de doi vânători, reuşeşte să zboare cu ultimele puteri spre casă, dându-şi ultima suflare alături de partenerul său,  pe acoperişul crescătoriei.

Coincidenţa face ca acei vânători să fie luaţi în maşină de către familia lui Mihăiţă, care se întorcea în România. Vânătorii le povestesc cum ucid ei din plăcere porumbeii, moment în care băieţelului i se face rău, iar tatăl acestuia, Radu, îi snopeşte în bătaie pe cei doi.

Între timp Ionel câştigă un pariu foarte dificil, mizând pe Last Blue,  dar pierderea femelei solzate pune la mare încercare devotamentul porumbelului albastru, acesta plecând de acasă în căutarea liniştii către locaţia păstrată undeva în memorie, şi anume, casa băieţelului din Lublin.

Întâmplarea cu cei doi vânători îl aruncă din nou pe băieţel în acea zonă crepusculară din mintea sa, conectându-se cumva cu porumbelul albastru şi simţind durerea acestuia. Medicii îi prescriu o perioadă de odihnă, astfel încât vizita, pe care şi-o programaseră deja la Ionel de ceva timp, are loc cu întâziere şi nu îl poate preveni pe acesta de faptul că Last Blue va pleca de acasă.

Mihăiţă şi părinţii săi se întorc în Polonia pentru a recupera porumbelul albastru din crescătoria unui columbofil polonez.

Reveniţi acasă, părinţii săi cumpără casa cu acoperiş albastru, de lângă Ionel, iar acesta îl ajută pe băiat să-şi construiască propria lui crescătorie de porumbei.

Prima întâlnire dintre băiat şi bunicul George, tatăl amnezic al lui Ionel, are loc în târgul de păsări. Bătrânelul vinde periodic câţiva porumbei din crescătorie, pentru a asigura hrana celorlalţi, nerecunoscându-şi fiul, care îi cumpără de fiecare dată aceste păsări, doar pentru a-i elibera apoi.

La sfârşitul  părţii a doua, Mihăiţă primeşte cadou de ziua sa, de la Ionel, câţiva pui de porumbel, pentru a-şi popula noua sa crescătorie şi pe Last Blue, porumbelul albastru.

Partea a treia a cărţii – Dispariţia – debutează cu un accident de circulaţie, al cărei victimă este bunicul George, accident cu ocazia căruia acesta îşi recuperează memoria.

După sfaturile lui Ionel şi a bunicului George, Mihăiţă începe să-şi formeze propria sa familie de porumbei, avându-l ca şi protagonist pe Last Blue, care va fi folosit atât în planurile de reproducţie, cât şi ca zburător.

Mihăiţă pică în capcana lui Sandu, un coleg de club, pariind pe Last Blue, însă cu ajutorul lui Mircea, Sandu este prins cum fură şi suspendat din federaţia columbofilă.

Un presentiment rău pune stăpânire pe sufletul băiatului, iar într-o dimineaţă acesta se adevereşte, Mihăiţă descoperind un adevărat masacru în interiorul crescătoriei, mulţi porumbei fiind morţi şi de nerecunoscut, printre care şi Last Blue.

Partea a patra – Fetiţa şi porumbeii – are în prin plan pe Alessia, o fetiţă bolnavă de leucemie şi pe tatăl acesteia Sorin, un columbofil foarte bun.

În ultimul timp Sorin îşi vânduse toţi porumbeii cu rezultate din crescătorie, pentru a putea asigura tratamentul fetiţei sale. Însă, cu toate aceste eforturi, boala evolua rapid şi doar o operaţie efectuată în străinătate o putea salva pe Alessia.

Într-o zi, Tudor, unchiul Alessiei îi oferă acesteia cinci porumbei aflaţi într-o stare precară de sănătate. Dragostea faţă de aceste păsări îi aduce din nou zâmbetul pe faţă fetiţei. După ce scot pui din cei cinci masculi, Sorin şi Alessia îi eliberează.

Spre suprinderea lor, unul dintre aceştia se întoarce în crescătorie, cu toate că-i eliberase de la o distanţă rezonabilă de casă. Caută pe Internet proprietarul acestui porumbel şi-i scrie o scrisoare.

Proprietarul se dovedeşte a fi Mihăiţă, iar porumbelul este nimeni altul decât Last Blue.

Chiar în momentul în care Mihăiţă le citea scrisoarea prietenilor săi, pe poarta casei intră şi Mircea victorios. Prinsese răufăcătorii care îl furaseră pe Last Blue, acoperindu-şi urmele prin uciderea mai multor porumbei.

Îi ultima parte a cărţii – Băiatul, fata şi porumbelul – se vorbeşte despre un sport columbofil futurist, aşa cum îl visează Mihăiţă.

În acest viitor, GPS-uri minuscule au înlocuit CIP-urilor de pe picioarele porumbeilor, astfel încât aceştia pot fi urmăriţi în orice moment pe ecranul holografic realizat de aplicaţia ColumboNET.

Mihăiţă visează şi întoarcerea lui Last Blue în propria crescătorie, iar la trezire realizează că singurul element comun dintre vis şi realitate este revenirea porumbelului albastru.

Alessia se mută împreună cu tatăl ei în Ploieşti şi în următorii ani îşi formează, împreună cu Mihăiţă, o familie invincibilă de păsări.

Last Blue se sacrifică pentru ceilalţi porumbei şi cade pradă şoimului, dându-şi ultima suflare în mâinile celor doi prieteni ai săi: băiatul şi fetiţa.

Cartea se încheie cu dialogul dintre Ionel şi Mircea:

-          Ştii care pui mi-a sosit primul, de la această etapă catastrofală, de Nikolaev? îl întrebă Ionel, pe tânărul său prieten.

-          Să nu-mi spui că Last Blue? zise Mircea.

-          Ba tocmai el, îi răspunse Ionel. Adu-ţi aminte că nici nu am vrut să-l îmbarc.

Acesta este punctul de întoarcere către o altă realitate, o realitate în care Last Blue găseşte drumul spre casă de la acea etapă catastrofală, întâlnirea din Lublin cu băieţelul nemaifiind posibilă.

Această nouă perspectivă este prezentată în „Viaţă de columbofil”.

Mihăiţă, Ionel, Mircea, bunicul George, Alessia vor rămâne eroii principali, dar vor apărea şi alte personaje noi care vor completa povestea columbofilă.

Va urma!