Viata de porumbel - X. Vanatoarea, de Marius Nicolae

Capitolul XI

VÂNĂTOAREA

“La vânătorii moderni, singura raţiune de a ucide este plăcerea.”

-          Valeriu Butulescu

Last Blue zbura cu viteză mare spre casă. Era aproape mijlocul zilei, zburase fără încetare încă de dimineaţă. Era obosit şi îi era sete, însă ştia că o să-şi poată vedea cât de curând perechea, porumbiţa solzată. A văzut câţiva porumbei, din micul stol cu care se deplasa, coborând la apă, însă motivaţia lui de a ajunge acasă depăşea cu mult această ispită.

Clipele liniştite erau demult trecute. Aproape că nu-şi amintea de zilele când ameninţările celorlalţi masculi erau singurele lui probleme. Parcă trecuse o veşnicie din ziua când simţise viaţă în oul de sub el. Se ataşase foarte mult de puiul care spărsese coaja oului, câteva zile mai târziu, mai ales după ce rămăsese să-l crească singur. Îşi amintea cum stăpânul intrase în acea zi în volieră şi cum prinsese toate femelele, printre care şi pe solzata lui.

Apoi, după un timp, dispăruse şi puiul. Puiul, pentru care s-ar fi bătut cu toţi masculii din compartiment, îi fusese luat.

O mare tristeţea pusese stăpânire pe el, dar reuşise să treacă peste asta. Faptul că îşi putea vedea porumbiţa solzată, pentru câteva momente la întoarcerea din concurs, îi dădea noi speranţe.

Acum zbura în fruntea stolului. Însă nu era mulţumit de viteza de deplasare. Stolul îl încetinea.

A recalculat în minte direcţia spre casă şi a părăsit micul stol, ridicându-se la o altitudine unde vântul îi era mult mai favorabil. Era singur. În curând ştia că o să vadă copacul înalt şi acoperişul albastru.

***

Cei doi vânători au ieşit, ca de obicei la sfârşit de săptămână, să-şi ia partea de pradă ce gândeau că li se cuvine. Autorizaţia de vânătoare îi costaseră destul de mult, apoi cartuşele erau foarte scumpe, nu îşi puteau permite să se întoarcă acasă cu raniţa goală.

În această perioadă aveau liber la căpriori şi la păsări răpitoare.

-          Nu cred că vom prinde ceva astăzi, zise primul vânător, întinzând mâna după sticla de bere.

Era o zi destul de călduroasă, de început de Iunie.

-          Uite! spuse celălalt, arătând cu mâna spre cer. Păsări!

-          Sunt doar porumbei. Probabil vin de la vreun concurs.

-          Sunt foarte buni şi ei. Ce vrei să mergem acasă fără nimic?  

Vânătorul a ridicat puşca, a ochit micul stol de porumbei şi a tras un foc în direcţia acestuia.

Ploaia de alice s-a abătut asupra păsărilor. Acestea nu au avut timp să realizeze ce le loviseră. Doar un singur porumbel a rămas pe cer, continuându-şi zborul spre casă.

- A scăpat unul. Însă nu cred că va ajunge departe. Sunt sigur că   l-ai nimerit.

***

-          Cum au sosit porumbeii astăzi, de la prima etapă de fond? întrebă Mircea.

-          Destul de bine, zise Ionel. Am câţiva porumbei care au clasat. Până şi tânărul Last Blue a prins clasamentul. Am avut ceva emoţii pentru el. Îţi aduci aminte că anul trecut s-a pierdut tocmai la această etapă de Nikolaev?

-          Da. Eu unul nu am curaj să angajez porumbeii de un an la prima etapă de fond. Prefer să îi zbor etapele de viteză şi demifond şi, doar după ce au câştigat destulă experienţă, îi angajez la concursurile mai lungi.

-          Ştiu. E foarte bună strategia ta.

-          Oricum Last Blue e un super porumbel, continuă Mircea. A clasat toate etapele de până acum. Îi mai trebuie etapa de demifond de peste două săptămâni şi va putea realiza norma la categoria General⁽¹⁴⁾.

Sportul columbofil este un sport destul de complex. Pe lângă lucrul cu porumbeii, columbofilul trebuie să-şi stabilească foarte bine obiectivele, de multe ori, pentru fiecare porumbel în parte. Conform regulamentului, doar douăzeci la sută din porumbeii participanţi la un concurs clasează – obţin un loc în clasament –, iar pentru a face norme sunt necesare mai multe astfel de clasări, funcţie de categoria de zbor. Mircea a fost instruit foarte bine de Ionel, în acest sens, înainte de a începe să concureze.

-          Ştiu asta. Însă cu toţii facem şi greşeli, zise, după un timp, Ionel.

Bărbatul nu părea a fi în apele lui.

-          Ce vrei să spui? întrebă curios tânărul.

-          M-am lăsat provocat de colegii de club. Am pus pariu că Last Blue va face normă la fond anul ăsta.

Ionel îşi amintea cum picase în plasa colegilor. Le povestise prin ce greutăţi trecuse porumbelul albastru ca pui.

Colegii îi spuseseră, toţi într-un glas, că Last Blue este terminat şi nu va face nimic în acest sezon:

-          Poate doar la etapele de viteză-demifond să prindă coada clasamentului, la fond nici gând.

De aici şi până la pariul pe norma la fond nu fusese decât un singur pas. Acum, Ionel se simţea vinovat.

Ştia că va trebui să forţeze porumbelul foarte mult. Majoritatea porumbeilor de un an nu aveau destulă experienţă pentru a obţine clasări în concursurile lungi. Însă el avea încredere în acest porumbel. De aia acceptase pariul. Sau aşa voia să creadă.

-          Pentru a realiza norma mai are nevoie de încă două concursuri de fond clasate, îl întrerupse Mircea. Nu este imposibil.

Nu era imposibil, dar nici prea uşor, se gândea Mircea. Ştia că la concursurile pe distanţe lungi nu participau mulţi columbofili, de teamă de a nu pierde păsările, iar cei care participau angajau doar câteva păsări. Una era să clasezi la concursurile de viteză, unde participau uneori peste cincisprezece mii de porumbei şi alta era la cele de fond şi maraton, unde cu greu se depăşeau două, trei mii.

-          În schimb, Lucky nu a ajuns acasă încă, adăugă Ionel. El este foarte agitat din cauza asta. L-am surprins de două ori, lovindu-se de plasa volierei, de parcă ar fi vrut să iasă afară prin ea.

***

Last Blue a ajuns acasă. A aterizat direct pe trapă, a băut apă, a mâncat câteva boabe şi apoi a zburat în boxă, chemându-şi perechea.

Porumbiţa solzată întârzia să apară. Vedea cum câţiva masculi erau deja în compania propriilor femele şi singurătatea îl durea foarte tare.

Apoi a zărit-o. Era solzata lui. Sosea acasă. A început să turuie şi să o cheme cu insistenţă. Totuşi, ceva era în neregulă cu porumbiţa. Simţea durerea ei.

Solzata nu a reuşit să ajungă pe trapa crescătoriei, a căzut în grădină, la câţiva metri depărtare. Masculul s-a aruncat în plasa volierei, dar în zadar. Era departe de ea. Nu o putea ajuta.

Porumbiţa a rămas la pământ cu aripile uşor desfăcute.

Last Blue a văzut pisica, apropiindu-se de porumbiţă. A încercat să-i transmită pericolul iminent, însă Lucky părea să nu mai aibă nicio putere. Pisica s-a aruncat asupra ei. Cu o ultimă zvâcnire, porumbiţa a zburat pe acoperişul casei şi a alunecat în jgheabul de scurgere, acolo unde pisica nu o mai putea zări.

Noaptea a trecut foarte greu pentru ambii parteneri. Amândoi îşi doriseră foarte mult să ajungă cât mai repede acasă, pentru a sta câteva clipe unul în compania celuilalt. Însă totul fusese în zadar.

***

Toţi cei trei membrii ai familiei se întorceau acasă. Medicii le spuseseră că situaţia băieţelului se îmbunătăţise destul de mult şi că aceştia se puteau întoarce liniştiţi în ţară, unde vor putea să continue tratamentul cu specialiştii români.

Tatăl conducea vechea maşină pe care o primise de la socri. Economiile familiei se epuizaseră repede şi, la un moment dat, fuseseră nevoiţi să-şi vândă maşina pentru a putea face faţă cheltuielilor. Dar totul a fost spre binele copilului. Acesta era sănătos, iar ăsta era cel mai important lucru acum. Era tot ce conta.

Locuiau într-o căsuţă destul de modestă la marginea Bucureştiului, însă cei doi soţi căutau un loc mai retras, undeva la ţară, departe de aglomeraţia urbană.

-          De abia aştept să ajungem acasă, spuse băieţelul, de pe bancheta din spate.

-          Mai avem doar puţin, îi răspunse tatăl, de la volan.

Mihăiţă nu-şi amintea nimic de România. Pentru el totul era nou. Privea vrăjit afară, cu faţa lipită de geamul maşinii. Aproape că se înnoptase, însă el tot privea afară.

Cei doi vânători mergeau obosiţi spre casă. Avuseseră o zi foarte grea. Însă acum raniţele erau mult mai uşoare decât azi dimineaţă. Reuşiseră să dea gata cele câteva sticle de bere, care îi îngreunaseră foarte mult la sosire.

Făceau autostopul. Mai aveau destul de mers până la destinaţie.

Au văzut o maşină veche, oprind la câţiva metri în faţa lor. Geamul din dreapta a coborât cu scârţâit şi dincolo de geam a apărut faţa unei femei care i-a invitat să urce.

-          Cum a mers vânătoarea? rupse tăcerea, după un timp, bărbatul de la volan.

-          Foarte slab, zise primul vânător.

-          Aveam liber la căpriori, însă nu sunt prea mulţi în zona asta, adăugă cel de-al doilea.

-          Dar văd că sunteţi pe jos, le zise băieţelul. Cum aveaţi de gând să transportaţi căpriorul, în eventualitatea că prindeaţi vreunul?

Radu, tatăl băiatului, era mereu surprins de inteligenţa fiului său. A fost oare o idee bună să oprească pentru aceşti oameni? Era aproape noapte şi drumul nu prea era circulat.

-          Aaa, păi ştim că nu avem şanse cu căpriorii. Noi mergem să vânăm mai mult de distracţie. De obicei, în weekend-uri ne distrăm trăgând în porumbei.

-          Da, îi continuă celălalt ideea. Nici măcar nu avem ce alege din ei. Sunt foarte slabi, am înţeles că sunt porumbei voiajori care se întorc acasă de la diverse concursuri. Le luăm în schimb inelele pentru colecţie, râse acesta, scoţând din buzunar câteva inele colorate.

Bărbatul a privit în oglinda retrovizoare şi şi-a văzut băiatul cu mâinile la urechi şi cu ochii închişi, încercând să pună o barieră fizică între el şi ceilalţi. A apăsat cu putere pedala de frână, maşina a derapat de pe şosea, oprindu-se aproape în şanţ. A sărit din maşină, a smuls cu putere portiera din stânga spate, strigând la cei doi:

-          Ieşiţi imediat din maşină!

Tâmplele îi zvâcneau de furie. Cu greu se putea stăpâni să nu-i tragă un pumn vânătorului din faţa sa. Participase la câteva cursuri de judo în tinereţe, aşa că nu-i era frică de cei doi, chiar dacă aceştia erau mult mai solizi decât el.

-          Dar ce ai păţit, măi? îl întrebă vânătorul de pe locul din dreapta. Urcă în maşină şi condu mai departe, dacă nu vrei să o încurci!

Orice putea tolera Radu, însă nu să primească ordine de la nişte pârliţi...

Continuarea o puteti citi in cartea "Viata de porumbel"

Viata de porumbel - IX. Din nou acasa, de Marius Nicolae

Capitolul IX

DIN NOU ACASĂ

“Succesul nu este cheia fericirii. Fericirea este cheia succesului.  Dacă-ţi place ce faci, atunci vei avea succes.”

-          Albert Schweitzer”

Trecuseră trei luni de când se afla în crescătoria braconierului. Cu fiecare pană schimbată, “Last Blue” simţea că este tot mai aproape de ţelul său. Acela de a zbura sus pe trapă, singura portiţă de evadare. Odată ajuns acolo, ar fi reuşit să scape din acest coşmar.

***

Ionel face parte din columbofilii care îşi eliberează la zbor porumbeii şi în anotimpul rece, însă doar în zilele însorite, în care se înregistrează temperaturi pozitive.

-         Mircea, curajul de a încerca metode noi face deosebirea în acest sport, îi spusese el, cu ceva timp în urmă, tânărului său prieten. Curajul de a concura şi a selecta păsările, curajul de a merge mai departe, atunci când acestea nu-şi găsesc drumul către casă, curajul de a lăsa porumbeii să zboare liber, chiar şi pe timpul iernii.

Era o zi geroasă, ninsese toată noaptea, acum se oprise, dar vizibilitatea era foarte scăzută. Tocmai oferise masa de seară, păsărilor.

A aşteptat până ce toţi porumbeii au băut apă, apoi le-a luat adăpătorile pentru a nu îngheţa peste noapte.

A ieşit afară şi, instinctual,  a privit spre cer. La început a crezut că vederea îi joacă feste. Foarte sus, a zărit un punct care se deplasa cu viteză foarte mare, pe direcţia crescătoriei.

***

Îşi aducea aminte de privirea disperată a braconierului, în timp ce încerca să-şi înalţe porumbeii. Dacă ar fi privit pe trapă l-ar fi descoperit acolo, înainte de a o deschide. Însă nebunia pusese stăpânire pe braconier şi acesta nu mai putuse gândi clar.

 La început, “Last Blue” a zburat împreună cu ceilalţi porumbei. Trebuia să se asigure că este în stare să zboare bine, înainte de a părăsi stolul. Avea şi acum în memorie amintirea ultimului său zbor.

După un timp, a realizat că indiferent cât de mult ar fi ocolit, nu avea nicio altă posibilitate decât aceea de a traversa munţii. Brusc s-a desprins de stol şi a pornit singur pe direcţia propriei crescătorii.

Zbura doar de două ore şi aripile au început să-i îngheţe, simţea ace de gheaţă în muşchii pieptului. Ştia că trebuie să se oprească. A coborât pe un acoperiş mai înalt.

Nu avea nevoie de mâncare sau apă. Acum prioritatea lui era să ajungă, în sfârşit, acasă.

I-a trebuit mai mult de o jumătate de oră să se simtă din nou în stare să zboare. A descoperit o vale prin care a reuşit să traverseze muntele, însă odată ajuns de partea cealaltă a trebuit să-şi modifice direcţia de zbor. Ocolise destul de mult.

Nimic nu mai conta. Ştia că în curând o să vadă copacul cel înalt şi acoperişul albastru.

Când a ajuns la câteva sute de metri de crescătorie, “Last Blue”   şi-a strâns aripile şi a plonjat. Zburase la o altitudine foarte mare pentru a nu pica iarăşi în ghearele păsărilor de pradă.

A văzut de departe crescătoria şi bucuria reîntoarcerii i-a furnizat ultima rezervă de adrenalină. A aterizat direct pe trapă. Inima îi bătea tare. În faţa crescătoriei era un om. Când i-a recunoscut faţa acestuia,  s-a liniştit. S-a dezechilibrat şi a picat de la înălţime, în zăpada de dedesubt. Era îngheţat şi epuizat.

***

Sentimentul revenirii unui porumbel acasă, indiferent dacă este vorba de zece, o sută, o mie de  kilometri este adevărata frumuseţe a sportului columbofil.

Cea mai mare plăcere o simți atunci când un porumbel campion, pe care îl credeai pierdut, se întoarce acasă. Ceea ce un columbofil simte în acel moment este dificil de descris în cuvinte. Pentru majoritatea înseamnă mai mult decât câştigarea locului întâi.

Ionel a luat în mâini pasărea pe jumătate îngheţată. Inima îi bătea la fel de tare, ca şi inima porumbelului din mâinile sale. A realizat că dacă nu s-ar fi aflat în faţa crescătoriei în acel moment, mai mult ca sigur, acesta nu ar fi supravieţuit. Nu-şi imagina cum a putut zbura în astfel de condiţii. Aripile îi erau îngheţate. Mai târziu avea să afle că din aripa stângă îi lipseau două remige, a şasea şi a şaptea.

A intrat repede cu porumbelul în casă, la căldură. Încă nu ştia despre ce porumbel era vorba, dar ceva în subconştient îi spunea că este el, “Last Blue”.

Deocamdată nu putea să citească seria de pe inel, acesta fiind acoperit cu gheaţă. Însă nu seria conta acum. Salvarea porumbelului reprezenta prioritatea numărul unu.

Soneria sună, iar Ionel se grăbi să deschidă uşa de la intrare. Era Mircea, prietenul său, care sosise într-un suflet. Din tonul vocii, de la telefon, a înțeles că e vorba de ceva foarte important.

După un moment de tăcere, Ionel îi spuse:

-         S-a întors acasă!

Mircea era intrigat de faptul că Ionel nu-i oferea mai repede toate detaliile.

-         Cine s-a întors? întrebă el repede.

-         Cine crezi? replică Ionel, tot cu o întrebare.

-         Mă mai ţii mult pe jar?

Ionel a realizat că nu mai putea pune la încercare, pentru mult timp, răbdarea prietenului său.

-         Un porumbel pierdut la zborurile din această toamnă. Un porumbel pe care l-am crezut mort cu ceva timp în urmă. Un porumbel care m-a învăţat că totul este posibil, cu speranţă şi credinţă.

-         Este vorba de “Last Blue”, nu-i aşa?

-         “Last Blue” a dispărut la Nikolaev, continuă Ionel. “Blue Miracle” a ajutat un copil să iasă la suprafaţă din lumea de vis în care se afla, “Blue Survivor” a reuşit să scape din ghearele uliului, iar porumbelul de care vorbesc eu a reuşit să evadeze din mâinile unui braconier şi să ajungă acasă pe jumătate îngheţat. Toţi la un loc sunt unul şi acelaşi, un porumbel albastru minunat.

S-a ridicat în picioare şi, în timp ce se îndrepta spre ieşirea din casă, spuse:

-         Vino, te rog!

Tânărul l-a urmat în crescătorie. Pe cea mai de sus odihnitoare stătea porumbelul albastru. A început să turuie imediat ce şi-a văzut stăpânul.

Era “Last Blue”. Trecuseră trei luni de când îl văzuse ultima oară. Datorită unei greşeli fusese îmbarcat la etapa care îi schimbase viața pentru totdeauna. Era foarte slăbit şi obosit, însă în ochi i se putea citi bucuria de a se afla iarăşi în propria crescătorie.

-         Uimitor! exclamă tânărul.

-         Acest porumbel reprezintă la un loc toate frumuseţile şi greutăţile sportului columbofil. Probabil că mulţi porumbei trec prin aceleaşi greutăţi, însă pe noi crescătorii nu ne interesează decât partea cu rezultatele. Acest porumbel mi-a schimbat ireversibil viziunea mea despre acest sport.

-         Şi mie, adăugă tânărul. Dar tot vreau să dau de urma aceluia care l-a ținut închis. Astfel de oameni nu au ce căuta printre noi.

-         Frustrarea va exista mereu în această lume. Dar niciodată astfel de oameni nu vor obţine altceva decât dispreţul celor din jur.

***

Femeia, închise telefonul, apoi se întoarse către fiul său, spunând:

-         Porumbelul albastru a ajuns în dimineaţa asta acasă. În ultimele trei luni a fost, mai întâi rănit de uliu, apoi a ajuns în mâinile unui braconier.

-         Ştiu, mamă! îi răspunse acesta.

Sfârşitul primei părți

Continuarea, aici:

XXI.Vânătoarea

Primele 8 capitole, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-porumbel.html

Suplimentele sunt obligatorii sau sunt pierdere de vreme?, traducerea articolului "A must or a waste", de Ad Schaerlaeckens

Mai jos, traducerea articolului “A must or a waste” de Ad Schaerlaeckens (sursa: http://www.schaerlaeckens.com)

Obligatoriu sau pierdere de vreme

În revista columbofilă belgiană „De Duif” a apărut un articol despre Mr. Van Beers. El era descris ca fiind cel mai bun crescător din Germania în 2015.

Van Beers spune că îşi datorează succesul următoarelor lucruri:

-Porumbei buni (bineînțeles),

-Pensionarea sa (are mai mult timp la dispoziție, pentru a se ocupa de păsări) şi

-Faptul că a administrat păsărilor sale din ce în ce mai puține medicamente şi suplimente, de-a lungul anilor.

El a descoperit că rezultatele au fost cu atât mai bune, cu cât a folosit mai puține medicamente şi suplimente.

Nefericire

Este de la sine înțeles, că producătorii acelor suplimente sunt departe de a fi fericiți, când o să citească astfel de lucruri. De asemenea, multe site-uri şi reviste columbofile vor fi nefericite.

Acestea depind de reclame, fără reclame ele nu pot supraviețui, iar în majoritatea acestor reclame sunt promovate aceste suplimente.

Nu puteți spune că aceşti vânzători de iluzii nu sunt foarte inventivi. Ei vin în fiecare an cu ceva nou, iar rafturile din magazinele veterinare sunt pline cu aceste lucruri de care porumbeii voştri au „absolută nevoie” pentru a putea câştiga.

Dacă urmăriți toate sfaturile acestora, o să descoperiți că nu aveți destule zile într-o săptămână, pentru a folosi toate aceste rahaturi, în apă sau pe mâncăre.

Iar în țările, care sunt pe val, cum sunt Polonia sau China, e chiar mai rău.

Ridicol

 Porumbeii trebuie să aibe un stomac puternic, cum altfel ar putea aceştia supraviețui la toate rahaturile acestea de prisos, mă gândesc uneori.

Şi mă întreb, oare cum au putut supraviețui porumbeii în vremurile trecute, atunci când aceste pastile, pudre sau poțiuni care sunt „absolut necesare” astăzi, nu existau?

Credeți-mă! Porumbeii erau mult mai sănătoşi atunci.

Astăzi există suplimente pentru şi împotriva a orice.

În Olanda există un supliment care spune că vă poate reduce pierderile de pui.

Alt supliment poate să ofere păsărilor mai multă încredere proprie. De asemenea, există suplimente pentru reducerea stresului.

Şi nu glumesc! Chiar nu am chef de glume, din cauza unei dureri de genunchi.

Şi ce părere aveți despre toate acele produse pentru o mai bună rezistență naturală?

Şi în fiecare an sau la doi ani, este aceeaşi poveste.

Când crescătorii descoperă că tot ce au cumpărat sunt doar rahaturi, apare ceva nou pe piață.

În urmă cu cinci, zece ani nu auzeați despre aceste „secretele ale campionilor”.

Columbofilii naivi, dornici să câştige cu orice preț, cad în plasă. Iar şi iar. An după an.

În copilăria mea frații Janssen au fost mereu acuzați că ar avea lucruri pe care alții nu le au.

Câştigătorii pot reuşi fără toate acestea

De vorbă cu...

În fiecare lună iau interviuri, campionilor columbofili, pentru revista „De Duif”, cea mai bună revistă columbofilă din Europa.

Una dintre întrebări se referă la suplimentele folosite de aceştia. Ce oferă aceştia propriilor porumbei, în afară de mâncăre şi apă?

În zadar am încercat să găsesc un trend comun. Nu există aşa ceva.

Câțiva cred în suplimentele care ajută la recuperarea păsărilor, nimeni nu crede în lucruri care dau un imbold păsărilor.

Deci, cu siguranță, nu campionii sunt cei care cumpără toate aceste lucruri de pe rafturile magazinelor veterinare, ci aspiranții, columbofilii care doresc să devină campioni.

Sunt câteva lucruri care cred că pot avea sens: Sedochol-ul şi electroliții.

Aproximativ o treime din campioni cred în Sedochol, aproape jumătate din ei cred în electroliți, în special, pe vreme caniculară. În schimb, cu toții cred că gritul este de cea mai mare importanță.

Gritul nu este de fapt un supliment, ci este parte din hrana normală a păsărilor.

Vitaminele, pe de altă parte... Cuvânt de care, rareori, auzi.

De ce?

Atunci de ce, ați putea să vă întrebați, nu i se face reclamă gritului, dacă este aşa de important?

Răspunsul e simplu. Nu se obțin bani mulți din vânzarea acestuia. Este greu, greu de transportat şi neprofitabil. Doar o durere de cap în plus pentru distribuitori.

Belgianul

Nu este prima dată când scriu despre toate aceste de prisos şi mult prea costisitoare suplimente, care sunt promovate aşa de agresiv.

Cu ceva timp în urmă, un belgian a reacționat:

-Ad S. are dreptate, a spus el, dar doar pentru porumbeii care concurează pe distanțe scurte şi medii. Atunci când porumbeii sunt concurați în condiții grele, ei au nevoie de ceva mai mult, decât mâncare.

Şi ghiciți? Partenerul acestui tip vinde suplimente pentru porumbei.

Atunci când citiți un articol, uneori, este util să vă întrebați: De ce a fost scris şi de către cine?

V d Merwe, Verkerk, Koopman, van Olmen, Joosen, Daniels şi alții, nu concurează la demifond, ca mine. Ei zboară pe distanțe lungi, însă niciunul dintre ei nu dau păsărilor lor aceste produse „absolut necesare”.

Leneş

 Dacă există vreun crescător, care cere foarte mult de la păsările sale, atunci acesta este olandezul Bas Verkerk.

Verkerk: Dacă păsările au nevoie de ceva, acest ceva trebuie să fie conținut în hrană. Dacă le-aş oferi toate aceste lucruri suplimentare, mă tem că le-aş face organismul leneş.

Un alt om care-şi concurează păsările săptămânal, de la 500 la 600 km, este Daniels.

Potrivit multora, el este cel mai bun columbofil belgian, la viteză, chiar dacă nu a cheltuit bani pe porumbei. Singurele suplimente, pe care acest super om le oferă păsărilor sale, sunt electroliții.

Willy Daniels

Electroliții

Dacă există ceva, care să vă ajute păsările, aceştia sunt electroliții, întradevăr.

În special pe vreme caniculară.

Dar sunt ei obligatorii? Hmm!

Părerea mea este că există doar un singur lucru obligatoriu în sportul columbofil. O selecție dură.

Vrea să zic: reproduceți mulți pui, zburați mulți şi eliminați mulți!

Când l-am întrebat pe Daniels cum de este aşa de bun, răspunsul său a fost: Selecția.

În 2013 a început sezonul cu 55 de yearlingi. Doar 11 au rămas toamna. Câți dintre ei vor rămâne după alți 3 ani?

Meditați!

Alte articole Ad Schaerlaeckens, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2015/01/articole-ad-schaerlaeckens.html

Articole ale altor columbofili celebri, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/articole-columbofili-celebr.html

Viata de porumbel - VIII. Braconierul, de Marius Nicolae

Capitolul VIII

BRACONIERUL

“Oamenii sunt ca apa. Îşi găsesc singuri propriul nivel.”

-          John C. Maxwell”

“Last Blue” a ajuns într-o crescătorie străină. Era împreună cu o mulţime de porumbei. Unii dintre ei, puţini la număr, aparţineau crescătoriei, însă majoritatea erau la fel de străini ca şi el.

Putea percepe starea generală de tensiune şi de stres, amplificată de aglomeraţia porumbeilor.

Cu câteva ore în urmă a fost scos cu brutalitate din cutie şi a simţit cum îi sunt retezate majoritatea penelor din aripa stângă. S-a zbătut, încercând să scape din mâna braconierului⁽⁸⁾, dar nu a reuşit.

Apoi a fost aruncat pe podea. Instinctual, şi-a deschis aripile pentru a zbura, însă s-a dezechilibrat şi a căzut. A înțeles că nu va mai putea zbura prea curând. Nu atât din cauza rănii provocate de uliu, cât datorită mutilării la care fusese supus de către acel om rău.

Mâncarea le era aruncată pe podeaua crescătoriei, o singură dată pe zi. În scurt timp a învăţat că trebuia să fie foarte rapid pentru a prinde câteva boabe. Apa, în schimb, era întotdeauna la discreţie, dacă apă se putea numi acel lichid verde şi vâscos. Aceasta era întotdeauna completată, ci nu schimbată.

Era trist. Dar nu va renunţa niciodată. Va încerca să scape din această închisoare.

***

Şoferul se deplasa cu viteză mare spre Ploieşti. Trebuia să ajungă să lase, unui anume Ionel, şi cutia cu acel porumbel rănit pe care i-l înmânase cunoştinţa sa, acel columbofil ciudat, Andrei.

-         Ce or fi găsind aceşti oameni la aceste păsări? se gândea el, cu voce tare. Atâtea sacrificii, bani aruncaţi pe fereastră. Auzi! Să trimiţi porumbelul cu maşina la destinaţie.

Din cauza ploii dese, aproape că nu a zărit autostopistul. A oprit totuşi la câţiva metri mai departe, deoarece prefera să aibă un partener de discuţie. Mai avea destul de mulţi kilometri de parcurs.

La un moment dat, privirea autostopistului a căzut pe cutia de pe bancheta din spate a maşinii.

-         Eşti columbofil? îl întrebă repede acesta.

-         Nu. Îi fac doar un serviciu unei cunoştinţe. Mie unul nu prea îmi plac păsările şi animalele, în general, răspunse şoferul.

-         Eu cresc porumbei. Mă pot uita la el, te rog?

Fără să mai aştepte răspunsul şoferului, autostopistul a scos porumbelul din cutie şi l-a examinat. A simţit muşchii elastici care încadrau sternul lung. I-a desfăcut aripile, analizând cu atenție remigele primare⁽⁹⁾. A observat că ultimele patru sunt aproape egale ca mărime, între acestea şi celelalte şase existând un decalaj vizibil. Cu siguranţă avea în mâini o pasăre deosebită.

-         Nu pare un porumbel prea reuşit, minţi el. Care-i povestea lui?

Ştiu doar că a fost rănit de uliu, iar cunoştinţa mea l-a reparat. Acum îl duc adevăratului proprietar.

Autostopistul şi-a deschis telefonul, s-a conectat la Internet şi a căutat seria inelului.

Când a descoperit rezultatele obţinute de acest porumbel, inima a început să-i bată cu putere. Trebuia să aibă această pasăre în voliera sa. Se putea mândri cu acest porumbel în faţa tuturor cunoştinţelor. Va fi şi el în rândul lumii. Iar dacă îi va oferi cineva o sumă destul de bună, de ce nu, îl va vinde.

-         Nu-i înţeleg pe acei columbofili care spun că iubesc porumbeii, dar în schimb îi trimit în concursuri, la sute de kilometri distanţă. Săraca pasăre! Câte o fi îndurat? Eu cresc porumbei doar de plăcere, minţi iarăşi autostopistul.

-         Nu ştiu ce să zic. Nici eu nu sunt de acord cu această pasiune, dar nu e treaba mea.

-         Eu aş putea să-i ofer o viaţă adevărată, fără să fie nevoit să zboare mii de kilometri pentru a obţine, în cel mai fericit caz, o cupă pe care să se depună praful.

După o scurtă pauză, autostopistul a simţit că sosise momentul pentru a-şi formula cererea. Spera că îl sensibilizase destul pe acest şofer, novice în ale sportului columbofil.

-         Dă-mi-l mie, te rog! Nu cred că va supravieţui în starea în care se află, dacă ajunge pe mâna stăpânului nemilos.

-         Am promis să-l duc la destinaţie. Nu pot face una ca asta. Ce să-i spun omului?

-         Spune-i că a murit, îi sugeră autostopistul. Şi nici nu eşti prea departe de adevăr. Starea lui este critică.

***

-         Ştii de ce niciodată un braconier nu va putea obţine rezultate cu porumbeii?

Lui Ionel îi plăcea să testeze modul de gândire al prietenului său.

-         Păi în primul rând, cred că un braconier nu va putea să-şi formeze o familie proprie de porumbei. Chiar dacă ar descoperi un super porumbel nu va şti cum să procedeze cu el. De regulă, îl va vinde cu prima ocazie.

-         Ai dreptate, încuviinţă Ionel.

-         Şi, apoi, permiţând accesul în crescătorie porumbeilor străini, nu va reuşi niciodată să aibă păsări sănătoase. Fiecare porumbel va veni cu propriile boli şi propria imunitate.

-         Şi asta e adevărat. Dar cel mai important aspect este acela că braconierul le va lua porumbeilor cea mai mare plăcere, aceea de a zbura liberi. Porumbeii vor simţi asta şi niciodată nu se vor putea ataşa de crescătorie sau de crescător. Iar această moştenire o vor transmite generaţiilor viitoare.

-         Eu, continuă Mircea, cred cu tărie că un braconier este un hoţ, iar hoţul nu va oferi niciodată porumbeilor o alimentaţie corespunzătoare, ce să mai vorbim de programe de pregătire şi recuperare.  Pentru că mentalitatea hoţului este aceea de a fura, nu de a oferi. Însă, odată cu porumbelul, braconierul nu poate fura şi stilul de lucru al columbofilului.

-         Şi totuşi aceşti oameni sunt un rău necesar, în anumite momente. Ei ajută, într-un fel, la selecţia porumbeilor.

După un timp, Mircea întrebă:

-         Dar de ce ai pornit discuţia asta? Încă te gândeşti la posibilitatea ca “Last Blue” să fi ajuns în mâinile unui astfel de om, nu?

-         Cel puțin aşa ar mai fi o speranţă.

Apoi continuă:

-         Săptămâna trecută am sunat-o pe doamna Otilia, femeia din Polonia care a avut grijă de “Last Blue”. S-a întristat foarte tare când   i-am dat ultimele veşti. M-am oferit să-i trimit doi pui albaştri fiului său. M-a refuzat, spunând că au mai avut această discuţie, iar băiatul i-a spus, citez: “Porumbelul albastru se va întoarce la mine, mamă. O să vezi!”

-         Ştii ce? Simt că şi tu crezi asta, îi spuse tânărul.

***

Zilele treceau una după alta, la fel de monotone şi triste, doar porumbeii aflaţi în crescătoria braconierului erau mereu alţii.

“Last Blue” putea observa cum porumbeii din compartimentul alăturat sunt forţaţi să zboare afară, în repetate rânduri pe timpul zilei. Strategia braconierului era una foarte simplă, dar foarte eficientă. Înălţa porumbeii, iar atunci când în stol intra un porumbel străin, aceştia erau chemaţi la mâncare. Porumbeii, întotdeauna flămânzi, coborau rapid, iar străinul nu avea nicio şansă. Mai ales puii picau foarte uşor în capcana braconierului. Erau destul de mulţi porumbei mutilaţi de sofisticatele dispozitive de prindere ale acestuia. Acoperişul crescătoriei era plin de tot felul de capcane.

Porumbelul albastru privea afară, prin plasa volierei. La orizont putea zări munţii, iar undeva, dincolo de aceştia, ştia că se află copacul cel înalt şi acoperişul albastru.

***

“Inteligenții joacă roluri față de alții. Proştii joacă roluri față de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri.”

-          Garabet Ibrăileanu

-         Haide să-ţi arăt ce păsări noi am în volieră, zise braconierul, către tânărul său ucenic.

-         Ai prins ceva nou? întrebă iute acesta.

-         Bineînţeles. Mai ales puii tardivi⁽¹⁰⁾ merg foarte bine pe vremea asta. Fraierii scot pui din porumbeii care au zburat bine în concursuri, iar ce nu prinde uliul, prind eu, se lăudă el, zâmbind.

Au intrat în volieră, iar braconierul a prins cu brutalitate o porumbiţă solzată.

-         Vezi solzata asta? Are inel de Bulgaria. Am prins-o astă vară, în timpul zborurilor. O să o împerechez cu olandezul albastru, pe care   l-am luat la schimb pe un porumbel bătrân, scăpat din matca unui columbofil vecin.

-         Câte perechi bagi la reproducţie anul viitor?

-         În jur de patruzeci. Trebuie să scot mulţi pui, deoarece de regulă doar puţini trăiesc.

Tânărul vedea condiţiile precare în care erau ţinuţi porumbeii şi înțelegea motivul pentru rata mică de supravieţuire a puilor.

Uşa crescătoriei aproape că nu se mai putea deschide, din cauza găinaţului depus pe podea.

-         Şi cu restul ce faci? întrebă acesta, uitându-se de jur împrejur. Ai peste două sute de păsări aici.

-         Pe cei fără valoare îi vând, evident. Le-am fabricat pedigree frumos colorate. Merg bine, mai ales în târguri.

-         Puii prinşi îi înveţi la tine?

-         Depinde. Cam ştiu de unde sunt fiecare. Le cunosc seriile inelelor la aproape toţi columbofilii din zona noastră.

Braconierul râdea cu gura până la urechi. Se simţea bine, oferind lecţii de braconaj. Se simţea deştept. Îl bătu pe umăr pe tânărul ucenic, spunându-i:

-         Vreau să-ti arăt ceva deosebit. Un mascul albastru de anul ăsta, pe care l-am luat de la un şofer. A fost rănit de uliu. Are rezultate foarte bune, i-am găsit seria pe net. E pe aici pe undeva.

Prindea cu mişcări subtile toţi masculii albaştri din crescătorie, le verifica seria, apoi, nemulţumit, îi arunca pe podea cu brutalitate. Devenea din ce în ce mai agitat.

-         Nu se poate! Trebuie să fie aici undeva. I-am tăiat cu foarfeca aproape toate penele dintr-o aripă.

După câteva minute, tânărul ucenic îl întrebă:

-         Te-ai gândit că fiind pui de anul ăsta, probabil, nu avea năpârlite ultimele remige?

Braconierul îşi dădu fesul jos şi se scărpină în cap, gândindu-se la cele spuse de tânăr.

-         Despre ce naiba năpârlire vorbeşti? Ieri era aici.

Apoi a deschis brusc trapa, gonind afară porumbeii.

-         Îi scot la zbor. Dacă a scăpat cumva şi mai este prin zonă, o să mi-l aducă înapoi. Pe vremea asta majoritatea columbofililor îşi ţin porumbeii închişi.

-         Nu îţi e frică de uliu? E zăpadă afară.

-         Ce mai contează unul în plus sau în minus, îi răspunse braconierul. Are balta peşte. Şi, oricum, toţi la un loc nu valorează cât acel mascul albastru.

Continuarea, aici:
IX. Din nou acasă

Primele 7 capitole, aici:

http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-porumbel.html