VIATA de COLUMBOFIL - Cap.I - O etapa reusita, de Marius Nicolae

Prima parte

PROFESORUL

Capitolul I

O ETAPĂ REUȘITĂ

"Un vis la care visezi de unul singur este doar un vis. Visul la care visăm împreună este realitatea."

- John Lennon

Last Blue a simţit teama celorlalţi porumbei, în momentul lansării. S-a ridicat foarte sus în aer, dar simţul de orientare îi era paralizat. Busola internă nu-i mai funcţiona corect.

Acea modificare o percepuse încă din maşina de transport, cu o zi în urmă. Ceva, ca un ecran mat, se transpusese între el şi mediul înconjurător. Nu putea identifica direcţia corectă. Era pierdut.

Nu-i fusese niciodată aşa de teamă. Oricât de sus ar fi zburat, oricât de multe tururi de recunoaştere ar fi efectuat, totul era în zadar.

Stolul s-a spart în bucăţi din ce în ce mai mici. Totul era o loterie în absenţa simţului orientării.

Last Blue zbura în derivă de cel puţin nouă ore. Nu ştia încotro se îndreaptă, dar şi-a propus să zboare, atâta timp cât aripile îl vor asculta.

Şi-a văzut majoritatea tovarăşilor de zbor, picând pe rând tentaţiei de a coborî în crescătorii străine, pentru a găsi mâncare şi apă. Alţii s-au lovit, epuizaţi, de cablurile electrice sau de copaci. Mulţi au confundat şoselele cu apa şi s-au aruncat înspre acestea, găsindu-şi sfârşitul sub roţile maşinilor.

A zburat mai departe. Grupul din care făcea parte se subţia continuu. Trebuia să ajungă acasă. Spera să fie pe direcţia corectă.

Aripile îl dureau din ce în ce mai tare, muşchii pieptului îl frigeau, fiecare bătaie de aripi devenise o adevărată tortură pentru mica pasăre.

Apoi a simţit ceva nou ce-l atrăgea cu o forţă impresionantă.

Acesta a fost punctul de întoarcere, momentul în care continuumul spaţiu-timp s-a schimbat pentru a scoate la suprafaţă o nouă realitate, o realitate în care şansele porumbelului albastru de a ajunge acasă s-au mărit considerabil.

Last Blue a schimbat brusc direcţia de zbor, părăsind micul stol cu care se deplasa.

Ultimii zeci de kilometri i-a parcurs în agonie. Apoi a zărit copacul cel înalt şi acoperişul albastru. Şi-a strâns aripile şi a căzut în iarba de lângă crescătorie şi, cu ultimele puteri, a zburat pe trapă.

Reuşise!

***

-          Ştii care pui mi-a sosit primul, de la această etapă catastrofală, de Nikolaev? îl întrebă Ionel, pe tânărul său prieten.

-          Să nu-mi spui că Last Blue? zise Mircea.

-          Ba tocmai el, îi răspunse Ionel. Adu-ţi aminte că nici nu am vrut să-l îmbarc.

Fusese prima etapă de fond pentru puiul albastru. În apropierea locului de lansare se produsese un cutremur de pământ şi doar câteva păsări reuşiseră să ajungă acasă.

-          Am avut dreptate! Last Blue a devenit un super porumbel, până la urmă, zise Mircea din nou.

-          Da! Să sperăm că-şi va menţine constantă prestaţia şi anul viitor. Aceasta etapă a fost una foarte dificilă. De obicei, astfel de zboruri uzează foarte mult puii.

-          Deci, să înţeleg că îl vei zbura în continuare? întrebă tânărul.

Ionel ştia că zborul prelungit al puilor, de peste opt ore, le poate cauza acestora leziuni hepatice ireversibile. Fără un ficat sănătos, porumbelul voiajor, ca şi orice alt sportiv, nu mai poate metaboliza foarte bine substanţele nutritive, iar randamentul scade exponenţial.

-          Depinde de felul în care se va recupera, îi răspunse Ionel, după câteva momente. De obicei, porumbeii care sosesc în seara primei zile de concurs, după un astfel de concurs dificil, sunt mult mai afectaţi decât cei care sosesc în dimineaţa următoare. Dacă recuperarea va fi rapidă, de maxim două, trei zile, atunci sunt şanse mari să nu fi fost afectat prea tare şi îl voi putea concura în continuare. În compartimentul de reproducţie oricum nu îl pot introduce, deoarece pentru a ajunge acolo, un porumbel trebuie să-mi demonstreze mult mai mult.

-          Atunci să dea Dumnezeu să se recupereze foarte repede şi bine! zise, din nou, Mircea. Ce alte opţiuni mai poate avea?

-          Nu te gândi că îl voi elimina din crescatorie, Mircea. Va avea doar un an de repaus, înainte de a fi concurat iaraşi. Pentru a-i permite să se refacă fizic, dar mai ales psihic. Selecţia este marele secret în acest sport, însă selecţia va trebui făcută întotdeauna cu sufletul şi doar după aceea cu mintea. Eu unul simt că acest porumbel mai are multe lucruri de demonstrat.

-       Foarte bine! zise Mircea. Ar fi şi păcat. Este un porumbel foarte bun. Iar astăzi s-au pierdut foarte multe păsări. Şi nici în zilele viitoare nu cred că se vor întoarce foarte mulţi. Eu, de exemplu, am pierdut astăzi porumbei foarte buni, poate cei mai buni pui de anul acesta.

-       Sportul columbofil devine uneori un sport foarte frustrant, continuă tot el, după o scurtă pauză. Noi columbofilii facem eforturi mari, uneori pe perioade de câţiva ani, pentru a ne forma o familie bună de păsări. Iar in timpul unui concurs dificil se poate duce pe apa Sâmbetei toată munca acestor ani, pierzându-se porumbei cu rezultate foarte bune.

-          Aşa este. De-a lungul timpului, în timpul catastrofelor am pierdut porumbei buni şi foarte buni. Last Blue este o excepţie şi mă bucur foarte tare.

-          Şi totuşi, de ce pierdem de obicei porumbeii buni, în timpul acestor etape catastrofale?

-          În primul rând să nu crezi că păsările care vin în faţă de la o astfel de etapă nu sunt păsări bune. Părerea mea este că pe vreme bună, păsările campioane la categoria respectivă, cele care ocupă de obicei locurile fruntaşe, nu vor avea probleme să ajungă repede acasă. În schimb, într-o etapă catastrofală, atunci când timpul de zbor creşte foarte mult, porumbeii cu o rezistenţă mai mare sunt cei care înving. Aceştia sunt de regulă porumbei calmi, porumbei ce au capacitatea de a-şi reseta periodic direcţia de zbor, pe tot parcursul traseului.

-          Am prins ideea, zise Mircea repede. Cei care vin în faţă, în astfel de condiţii, nu sunt porumbei proşti, ci porumbei dintr-o categorie de distanţă superioară.

-       Exact! Evident, păsările proaste ies din discuţie. Acestea nu ajung acasă decât ocazional. Procentul de porumbei buni reproduşi în fiecare crescătorie este unul foarte mic, Mircea. Până şi cei mai mari campioni reproduc doar câţiva pui buni în fiecare an. Iar acest lucru este pe undeva un lucru bun, deoarece aşa putem preveni suprapopularea volierei. Fiecare columbofil trebuie să-şi stabilească propriul standard pentru păstrarea porumbeilor în crescătorie. De exemplu, un începător va introduce repede în compartimentul de matcă o pasăre care a sosit de câteva ori înaintea porumbeilor amicilor săi. Apoi, după o vreme, va păstra porumbei cu norme, porumbei de expoziţie şi tot aşa. Standardul va creşte în fiecare an, în acelaşi ritm cu evoluţia columbofilului respectiv.

***

Femeia privea băiatul aşezat la măsuţa de pe terasă. Acesta trasa încet, cu creionul, nişte linii destul de drepte pe o foaie de hârtie. Medicul polonez îi spusese că desenul este de obicei calea spre evoluţie a copiilor bolnavi de autism.

Când se mutaseră în Lublin, cu câteva luni în urmă, medicii de aici aveau mari speranţe de reuşită. Acum nu mai erau aşa de siguri.

-          Eşti bine, Mihăiţă! îl întrebă femeia.

Băiatul a privit-o pe mama sa cu ochii lipsiţi de expresie, dând din cap afirmativ. Apoi s-a întors la hârtia albă din faţa sa, continuându-şi desenul.

-          Orice progres cât de mic, le spusese medicul, ei şi soţului său, Radu, va fi un prim pas spre însănătoşire.

Mihăiţă simţea teama porumbelului albastru. Acesta era pierdut, simţurile îi erau paralizate. Simţea durerea fizică a porumbelului, ca pe propria sa durere. Undeva într-un colţ îndepărtat al minţii sale, băiatul realiză că iubeşte această pasăre. Ca şi cum acest porumbel era o parte din el.

Se concentră pe frica porumbelului încercând să o neutralizeze. Simţea cum mica pasăre se relaxează, însă simţea şi durerea fizică a acesteia. Ştia că nu va mai rezista multă vreme în zbor, va trebui să coboare undeva. Dar unde?

Voia să-l ţină în mână, să-i simtă vibraţia muşchilor şi penajul catifelat. Dar asta însemna să-l priveze de bucuria întoarcerii acasă.

Băiatul realiză faptul că porumbelul nu zboară pe direcţia corectă. Îi transmise mental păsării să vireze la stânga, ghidându-l apoi pe traseul corect.

Radu privea de ore bune la foaia de hârtie, mâzgălită de băiat. La prima vedere acele linii frânte păreau fără noimă. Însă Radu ştia că desenul însemna ceva. Trebuia doar să îşi dea seama ce.

Continuarea aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/2017/12/viata-de-columbofil-capii-saptamana.html