Capitolul
II
SĂPTĂMÂNA ALTFEL
„A fi apt de o pasiune şi a nu o trăi, te face
incomplet şi limitat.”
-
Oscar Wilde
Ionel era profesor la şcoala din sat. De multă vreme, le promisese
elevilor săi că o să le povestească despre porumbei şi despre sportul
columbofil. Acum sosise momentul. Era Săptămâna Altfel.
-
Ce
înseamnă sportul columbofil, domnule diriginte? a fost prima întrebare adresată
de elevi.
-
Înainte de
a înţelege sportul columbofil va trebui să înţelegem în primul rând porumbeii,
iar pentru asta aveam nevoie de multă dragoste şi pasiune. Va trebui să ne
deschidem larg sufletul în faţa acestor minunate păsări, iar ele îşi vor
deschide aripile, pentru a zbura cu viteză cât mai mare spre casă, spre noi,
spre propria pereche şi propriul cuib.
Văzând feţele mirate ale elevilor săi, Ionel continuă:
-
Columbofilia
înseamnă un mod de viaţă, copii. Creşterea porumbeilor voiajori presupune multe,
foarte multe sacrificii, de aceea unii crescători se pierd uşor, luând-o pe o
cale uşor greşită. Există o limită, destul de fluidă, între pasiune şi dorinţa
de câştig. Aici apare diferenţa dintre campioni şi ceilalţi. Doar cei care simt
cu adevărat porumbeii vor şti să-i protejeze, oprindu-i, de exemplu, acasă de
la o etapă, atunci când aceştia nu sunt pe deplin recuperaţi fizic. Chiar dacă
acest lucru ar putea însemna pierderea unei cupe. Adevăraţii columbofili nu
riscă să piardă un porumbel doar de dragul unui premiu.
Ionel se născuse printre porumbei, tatăl său George fiind acela care îi
insuflase microbul columbofil. Gândul bărbatului zbură în trecut, la acele zile
fericite când el şi tatăl său formau o echipă. Acum totul era doar o amintire,
accidentul stupid de care suferise tatăl său, în urmă cu câţiva ani, îi furase
acestuia trecutul.
-
Atunci
când vă aflaţi în jurul porumbeilor, continuă profesorul, puteţi simţi valuri
de energie vibrantă, puteţi simţi cum grijile voastre se descompun, lăsându-vă
mintea deschisă pentru noi provocări. Am vrut să subliniez, copii, faptul că
sportul columbofil trebuie să aibă la bază pasiune, dragoste şi multă răbdare.
Însă beneficiile sunt infinit mai mari.
-
Eu şi
tatăl meu, zise repede Costel, elevul din ultima bancă, concurăm cu porumbeii.
Avem o persoană angajată care le face curăţenie, le dă mâncare şi le
administrează tratamente. Noi doar îi aşteptăm să se întoarcă acasă.
-
Dar în
acest mod cred că pierdeţi adevărata frumuseţe, spuse Viorel, uitându-se în
ochii dirigintelui pentru confirmare.
-
Ha! Ce
ştii tu? Noi câştigăm de fiecare data, i-o reteză scurt Costel, vizibil
înfuriat de remarca băiatului.
-
Copii,
spuse dirigintele, columbofilia se poate practica în multe moduri. Important
este ca voi să vă simţiti bine. Fiecare om are propriul său filtru de
percepţie, propriul său mod de a vedea realitatea. Unii sunt mulţumiţi să
privească pedigree-le frumos colorate, alţii se simt împliniţi doar în prezenţa
porumbeilor.
-
Ce sunt
aceste pedigree? întrebă Alice.
-
Pedigree-le
sunt fişele genealogice ale porumbeilor. Un pedigree complet ar trebui să
conţină informaţii detaliate despre originea, seriile matricole, rezultatele şi
proprietarii ascendenţilor porumbelului în cauză.
-
Dar cum
se desfăşoară mai exact aceste concursuri? întrebă un alt elev.
-
Păsările
sunt îmbarcate în ziua sau zilele premergătoare etapei de concurs, apoi sunt
transportate la locul de lansare cu ajutorul maşinilor echipate special în
acest scop, le explică profesorul Ionel. Etapele de concurs se clasifică, în
funcţie de distanţa de zbor, în etape de viteză şi demifond, realizate de la
distanţe mici şi medii, respectiv, fond şi maraton, concursuri realizate de la
distanţe mari şi foarte mari, ajungându-se chiar şi la distanţe de peste o mie
cinci sute de kilometri. Bineînţeles că şi familiile de porumbei sunt
specializate pe distanţe diferite de concurs. Aceste diferenţe sunt, uneori,
destul de evidente. Unii columbofili foarte experimentaţi îşi pot da seama de
tipul porumbelului doar ţinându-l în mână.
-
Iar la
sosire, cip-ul electronic, de pe piciorul porumbelului este citit de trapa
electronică, înregistrând timpul exact de zbor, pe baza căruia se fac
clasamentele, adăugă Costel, aproape pe nerăsuflate.
-
Aşa este,
completă dirigintele, tehnic aşa se întâmplă. Însă momentele premergătoare
sosirii porumbeilor acasă sunt momente speciale. Odată trăite aceste emoţii, cu
greu le veţi putea uita vreodată. Asta înseamnă de fapt microbul columbofil.
***
Last Blue zbura alături de stolul de porumbei. Era fericit. De câteva
zile îşi reîntâlnise perechea, acea solzată care îl cucerise încă din toamna
trecută.
Imediat ce stăpânul eliberase femela în compartimentul masculilor, Last
Blue zburase lângă ea, recunoscând-o.
Stolul făcu o eschivă rapidă, mărindu-şi altitudinea. Un uliu porumbar
apăruse la orizont. A simţit forţa uliului care se deplasa cu viteză mare spre
stolul de porumbei. Porumbelul din fruntea stolului, care îi coordona, a impus
stolului să urce cât mai sus. Însă uliul a dedus rapid acest lucru atacându-i
fulgerător.
Inimile porumbeilor băteau la unison, cu o viteză extraordinar de mare.
Panica acestora în faţa redutabilei păsări de pradă era evidentă. Cu toţii
ştiau că foarte curând va sosi acel moment în care vor trebui să se rupă de
stol, zburând fiecare pe cont propriu, în încercarea disperată de a se pune la
adăpost.
Last Blue a simţit iarăşi acea forţă care îl îndrumase în urmă cu
câteva luni, în timp ce se rătăcise. Ştia ce trebuie să facă.
Preluă conducerea stolului, schimbând direcţia de zbor. Porumbeii se
îndreptau acum direct spre uliu.
Uliul a fost derutat la început de comportamentul stolului de porumbei.
A fost tentat să renunţe la atac, însă puii îl aşteptau înfometaţi în cuibul
din pădure.
Îşi continuă ascensiunea, ştia că stolul nu va putea urca la fel de
repede şi la fel de sus ca el. Apoi, după câteva secunde îşi reluă atacul. A
văzut porumbelul care rămăsese în urmă şi s-a aruncat asupra lui. Nu avea de
unde să ştie că acel porumbel albastru nu era cel mai încet ci, dimpotrivă,
acesta era cel mai agil dintre toţi.
Cu fiecare secundă era mai aproape de prada sa, doar un pic şi aceasta
se va afla în ghearele sale ascuţite. Apoi simţi crengile copacilor rănindu-l.
Nu înţelegea cum, dar acel porumbel reuşise să scape.
***
Pe
faţa lui Mihăiţă apăru o urmă de zâmbet.
Reuşise!
Nu-şi amintea bine ce, însă ceva îi spunea că totul este în regulă.
De
parcă tocmai se întâmplase ceva important.
Singurul
lucru de care-şi amintea era copacul, acel copac de lângă casa cu acoperiş
albastru…
Acel
copac printre crengile căruia îşi găsise liniştea. Nimeni nu cunoştea mai bine
ca el acel copac. Doar că nu-şi amintea unde se află acel copac.
Ar
fi vrut să strige de bucurie, însă corzile sale vocale nu ştiau cum să facă
asta. Doar acel zâmbet insesizabil se putea vedea pe faţa sa.
Reuşise!
Totul
fusese altfel de data asta…
-
Va trebui
să facem şi asta, îi spuse Otilia soţului ei, în timp ce privea la foaia de
hârtie. Sunt sigură că aceste manifestări sunt încercările lui Mihăiţă de a interacţiona
cumva cu noi, cu lumea noastră.
Celelalte parti, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-columbofil.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu