Viata de porumbel - XIX. Pariul

Capitolul XIX

PARIUL

“În cele din urmă, marele pariu în viaţă este să depăşeşti limitele dinăuntrul tău, împingându-le până acolo unde nu ai fi visat că pot ajunge vreodată.”

-          Sergio Bambaren

A sosit în sfârşit ziua cea mult aşteptată. Prima etapă de fond din sezon.

Când se mutase în noua locaţie, Ionel a înţeles repede că nu avea prea mari şanse cu porumbeii de viteză, indiferent de ruta pe care i-ar fi zburat. Oricum, el a fost mereu îndrăgostit de porumbeii de distanţă lungă.

Cei trei vecini: Ionel, Mircea şi Mihăiţă au ajuns la club. Mircea a deschis portbagajul şi împreună cu Ionel au dat jos coşurile cu porumbei.

-       Crezi că porumbeii sunt pregătiţi pentru concurs? îl întrebase băiatul pe domnul Ionel, în urmă cu o lună de zile, înainte de prima etapă din sezon.

-       Cu siguranţă vom afla cât de curând asta, îi răspunsese bărbatul, zâmbind. Coşul este călăul final, el are întotdeauna ultimul cuvânt de spus. În timpul concursului nu mai contează originea porumbelului, câte rude campioane are acesta sau cât de frumoşi îi sunt ochii.

Mihăiţă încă îşi amintea de prima zi la club. Urmărise cu maximă curiozitate tot procesul de îmbarcare al porumbeilor.

Columbofilii veniseră pe rând, aducând cu ei coşurile pline de porumbei. Toţi erau încrezători şi plini de speranţă în propriile lor păsări. Le pregătiseră cum ştiuse ei mai bine.

Dar nimic nu se compara cu ziua lansării, emoţiile aşteptării porumbeilor din concurs erau aşa de intense, încât simţea că le poate atinge.

-       Atunci când ai prieteni apropiati, care împart cu tine această minunată pasiune, asteptarea e mult mai frumoasă, îi spusese domnul Ionel a doua zi, în timp ce aşteptau împreună păsările din concurs.

Last Blue clasase aproape toate etapele de până acum, însă nu foarte în faţă. Era totuşi un porumbel obţinut dintr-o familie de păsări care excela, în special, pe distanţe lungi. Mihăiţă îl luă în mâini, încercând să-i transmită curaj şi putere pentru a se întoarce cât mai repede acasă.

A fost disturbat de către un coleg columbofil:

-       Ia uite ce avem aici! Acesta este porumbelul albastru de care tot vorbeşte Ionel? întrebă Sandu, un bărbat de vreo patruzeci de ani care, după cum avea să afle mai târziu de la domnul Ionel şi Mircea, caută doar câştigul şi rezultatele în acest sport, neavând nicio legătură cu pasiunea.

-       Chiar el este, îi răspunse Mihăiţă. Încerc să-l încurajez, înaintea acestei etape.

-       Ha, ha, ha, râse Sandu zgomotos, pentru a atrage atenţia celor din jur. Să-l încurajezi? Fii sigur că nu te poate înţelege.

-       Chiar dacă nu mă înţelege, poate simţi mult mai multe lucruri decât vrem noi să credem.

-       Dacă eşti aşa de sigur de acest lucru, ce zici de un pariu?

-       Fără pariuri, interveni repede Ionel.

Îşi aducea aminte de capcana în care picase anul trecut.

Ceilalţi colegi de club au devenit dintr-odată foarte atenţi la auzul cuvântului pariu.

-       Pun pariu că solzatul meu, se aplecă şi luă un porumbel din propriul coş, îl va învinge pe porumbelul tău, continuă Sandu, de parcă nici nu auzise răspunsul lui Ionel.

Ionel a vrut să intervină iarăşi, dar Mircea l-a oprit repede, uitându-se la el cu subînţeles.

-       O să pariem pe porumbelul nostru, zise Mihăiţă. Sunt sigur că îl va învinge pe al dumneavoastră.

-       Vom paria pe Last Blue, adăugă Ionel, contra unuia dintre porumbeii tăi. Trei etape din cinci, începând de acum, doar etape de fond şi maraton, evident. Neparticiparea porumbelului la unul dintre concursuri va duce automat la pierderea pariului.

-       Este foarte bine aşa, replică Sandu. Uite, avem destui martori! Mircea, tu eşti în comisia de disciplină a clubului. Notează cele două serii şi păstrează-le pentru confirmare!

***

Băiatul era sigur că porumbelul său va învinge. Simţea asta. Însă nu se odihnise aproape deloc, în noaptea de dinaintea concursului. Aşteptase cu nerăbdare dimineaţa, studiind pe Internet direcţia şi intensitatea vântului pe tot parcursul traseului de zbor. Ştia că porumbeii aveau de trecut, în drumul lor spre casă, o arie destul de extinsă de ploaie şi furtună.

-       Dacă păsările ocolesc acea arie o să obţină cel mult o viteză medie de nouă sute de metri pe minut, spuse domnul Ionel.

-       Asta înseamnă aproximativ cincizeci şi patru de kilometri pe oră, continuă ideea Mircea, care se aşezase pe o treaptă a crescătoriei băiatului, privind cu atenţie la ecranul laptop-ului. Aproape zece ore de zbor, având în vedere distanţa până la Nikolaev.

-       Aşa e. Însă vântul nu le este chiar potrivnic, aşa că s-ar putea ca vitezele să fie mult mai mari în realitate, adăugă Ionel. Lansarea s-a făcut la ora cinci şi jumătate dimineaţa, eu cred că primii sosiţi vor ajunge în jurul orei unu după-amiază.

Last Blue s-a ridicat în zbor, împreună cu câteva mii de porumbei, imediat ce uşile cuştilor au fost deschise. Aripile îi erau amorţite după atâtea ore. Simţea că se află la o distanţă destul de mare de casă. Era calm. Ştia că dacă se grăbea acum, în momentul lansării, înainte de a se orienta foarte bine pe direcţia crescătoriei, această grabă îl va costa mai târziu.

A văzut foarte mulţi porumbei hotărâţi să o apuce într-o direcţie sau alta. După alte câteva tururi de recunoaştere a identificat, în sfârşit, traseul corect. A căutat altitudinea cea mai favorabilă din punct de vedere al intensităţii vântului şi a pornit pe acea direcţie. Stolul din care făcea parte era destul de numeros.

Zbura de ceva vreme, atunci când a descoperit în faţă un plafon gros de nori. Avea două variante: să zboare direct prin acel front atmosferic sau să-l ocolească. Stolul s-a rupt în două. El a ales cea de-a doua variantă, căutând în schimb un traseu care să-l îndepărteze cât mai puţin de la ruta iniţială. Stolul din care făcea parte se micşorase foarte mult.

Direcţia vântului îi era potrivnică, aşa că trebuia să-şi redreseze traiectoria periodic. Dar într-un final a reuşit să treacă dincolo de acei nori. Majoritatea porumbeilor, care aleseseră prima variantă, aterizaseră deja să-şi usuce penele.

Last Blue simţea apropierea de casă cu fiecare bătaie de aripă. În curând o să-şi revadă perechea şi puiul. Băiatul era, de asemenea, acolo. Îşi amintea de emoţia pe care i-o transmisese acesta, când îl ţinuse ultima dată în mână. Trebuia să zboare cât mai repede. A mărit viteza, lăsând în urmă stolul.

-       Uite acolo sus, Mihăiţă! strigă Mircea cu emoţie în glas, arătând cu mâna spre un punct de pe cer, care venea cu viteză foarte mare.

Părea că este un glonţ care cade din cer. La câţiva metri de crescătorie îşi desfăcu aripile, aplanând aterizarea.

-       Este porumbelul albastru, este Last Blue, zise băiatul repede.

Mihăiţă privea ţintă la porumbel. Nu-i venea să creadă că acesta sosise primul. Se uită la ceasul de la mână. 12:40. Obţinuse un timp nesperat de bun.

Imediat, Ionel a format numărul tehnicului pentru a-l anunţa de sosirea porumbelului.

Conform regulamentului, în cazul etapelor efectuate de la distanţe mari, porumbeii trebuiau anunţaţi înainte de desigilarea ceasurilor de concurs.

-       Mai sunt doar zece porumbei sosiţi, îi spuse tehnicul.

-       Ştii cumva dacă lui Sandu i-a venit ceva? întrebă Ionel.

-       Da. I-a venit solzatul de la pariu, acum vreo două minute. Vorbea cu mine la telefon în acel moment. Mă sunase să mă întrebe când o să sosească porumbeii. I-am zis că eu am unul la doisprezece şi treizeci şi cinci de minute şi chiar atunci l-am auzit strigând de bucurie. Îi sosise solzatul.

-       Nu contează, spuse Mihăiţă, după ce domnul Ionel îi anunţase că tocmai pierduseră prima etapă a pariului. Eu sunt foarte fericit.

Avea şi de ce, porumbelul albastru obţinuse un loc foarte bun de la primul concurs de fond din sezon, cel de la Nikolaev.

Peste două săptămâni Last Blue a pierdut din nou în faţa solzatului. Urma prima etapă de maraton din sezon. Era ultima şansă.

Continuarea in cartea "Viata de porumbel"