Viata de porumbel - XXIV. Scrisoarea misterioasa

Capitolul XXIV

SCRISOAREA MISTERIOASĂ

Motto: “Totul se întâmplă dintr-un motiv şi cu un scop, şi ne este de folos”

-          Anthony Robbins

Poştaşul a sunat la sonerie şi Mihăiţă a fugit repede către poartă.

-          Mamă, a sosit o scrisoare.

Femeia a ieşit în grabă din casă, a luat plicul de la băiat şi după câteva clipe, a spus:

-          Mihăiţă, aceasta scrisoare este pentru tine. De la cineva din Arad.

Băiatul s-a oprit brusc din fugă, întorcându-se către mama lui. Trebuia să fie o greşeală. Nu cunoştea pe nimeni în Arad. În afară de părinţi, prietenii săi columbofili şi colegii de şcoală, nu mai ştia pe nimeni.

-       Pentru mine? Cine îmi poate scrie mie, mamă?

-       O să aflăm imediat, zise femeia, rupând plicul la repezeală pentru a scoate scrisoarea.

Apoi, a citit repede, printre rânduri, ca şi când acest lucru ar fi putut să-i minimizeze şocul veştilor din acea scrisoare.

-       Ce este mamă? întrebă Mihăiţă, văzând cum mama sa se albise la faţă.

-       Am nevoie de carnetul tău de evidenţă, acela unde ai trecut seriile porumbeilor.

Femeia voia să fie sigură că nu se înşeală, deşi seria la care se făcea referinţă în scrisoare i se părea foarte cunoscută.

Mihăiţă a intrat repede în casă, revenind, câteva clipe mai târziu, cu caietul unde îşi notase toţi porumbeii.

-       Este vorba de vreun pui rătăcit? întrebă el, din nou.

-       Citeşte! îl îndemnă femeia, după ce a fost sigură.

Faţa băiatului se lumina pe măsură ce se apropia de sfârşitul scrisorii. Cum era posibil aşa ceva? Apoi, a înţeles brusc. Mai mult de atât, a priceput şi de ce Mircea a fost atât de scump la vedere în ultima vreme.

-       Domnule Ionel, bunicule, unde sunteţi? Veniţi repede! îi chemă Mihăiţă, alergând disperat cu scrisoarea în mâna. Trebuie să vă citesc ceva!

Când toţi au fost prezenţi în micul foişor din grădină, pe care Mihăiţă îl construise împreună cu tatăl său în această vară, băiatul începu să citească:

“Dragă Mihăiţă,

Îţi scriu această scrisoare în legătură cu un porumbel care, din ce am descoperit pe Internet, îţi aparţine. În primul rând vreau să ştii că acesta este foarte bine, este tratat ca un prinţ, mai ales de către fetiţa mea, Alessia. Fratele meu mi-a dăruit în urmă cu câteva luni cinci porumbei aflaţi într-o stare precară de sănătate, printre care se afla şi “Sky”, porumbelul tău. Vă întrebaţi probabil de ce vă scriu tocmai acum. Aveţi toate motivele să o faceţi, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că tot ce vă voi spune în continuare este perfect adevărat.

Cu un an în urmă am aflat că fetiţa mea, în vârsta de şapte ani, cât avea atunci, este bolnavă de leucemie. Alessia, este tot ce mi-a rămas, după ce mama ei a murit în timpul naşterii. Alessia şi porumbeii mei au însemnat totul pentru mine în tot acest timp. Însă, în ultimul an mi-am vândut aproape toţi porumbeii buni din crescătorie, pentru a putea asigura tratamentul fetiţei mele. Chiar şi aşa, tratamentul nu a avut efectul scontat.

Fratele meu a salvat, de la o moarte sigură, aceşti cinci porumbei, din compartimentul de carantină al unui crescător din Mediaş.

Între aceşti porumbei şi Alessia s-a legat o prietenie deosebită. Eu sunt sigur că păsările pot recepţiona stările noastre de spirit. Sunt sigur că noi oamenii reuşim cumva să magnetizăm aceşti porumbei, în aceeaşi măsură în care şi noi suntem magnetizaţi de ei, la rândul nostru.

Încă de la început, rugămintea fiicei mele a fost de a elibera aceşti porumbei după ce vom scoate pui. Astfel, după eclozarea puişorilor, i-am eliberat…”

Mihăiţă s-a oprit pentru a-şi trage răsuflarea. Citise foarte repede şi simţea că nu mai are aer.

-       Extraordinar! exclamă bunicul George. Iată că mai sunt pe lume şi oameni adevăraţi.

-       Încă nu aţi auzit totul, adăugă Mihăiţă, nerăbdător să continue scrisoarea.

***

“Sky” era din nou liber. A zburat un timp împreună cu ceilalţi porumbei. Se simţea bine. Îi lipsise foarte mult zborul, îi lipsise foarte mult libertatea. Era în plină formă. A încercat câteva jocuri în aer, iar ceilalţi porumbei i-au urmat mişcările. Fetiţa reuşise cumva să-l scoată din letargia în care se afundase cu ceva timp în urmă.

După un timp, s-a despărţit de ceilalţi porumbei, îndreptându-se spre casă.

Însă, cu fiecare kilometru parcurs, cu fiecare bătaie de aripă, ceva în interiorul său în spunea că nu a ales direcţia corectă. Toamna trecută ar fi ştiut cu siguranţă ce trebuie să facă. Acum nu mai era aşa de sigur. Era foarte confuz. Undeva, cineva avea nevoie de el. Fetiţa a reuşit să-i transmită toată dragostea ei, în schimb, o dată cu aceasta i-a transmis şi tristeţea. A schimbat brusc direcţia de zbor.

-       Tatiii, vino repede! strigă Alessia, cât putu ea de tare. Trebuie să vezi ceva.

Sorin a venit în fugă în faţă crescătoriei, îndreptându-şi privirea înspre locul în care Alessia arăta cu degetul.

-       Priveşte, este “Sky”! S-a întors.

Tatăl era foarte surprins. Deşi eliberase porumbeii, la mai mult de zece kilometri de crescătorie, tocmai pentru a le oferi şansa de a merge acasă, acest porumbel se întorsese  la ei.

Fetiţa a chemat porumbelul, aşa cum făcea în fiecare zi când îi oferea mâncare, iar acesta a coborât pe umărul ei.

-       Va trebui să aflăm povestea acestei păsări, îi spuse Sorin, după o vreme, deschizându-şi calculatorul pentru a căuta seria pe Internet.

Când au descoperit rezultatele excepţionale ale porumbelului şi numele proprietarului, tatăl zise:

-       Va trebui să scriem imediat o scrisoare proprietarului … 

***

Mihăiţă continuă să citească:

“… i-am eliberat, în speranţa că vor ajunge acasă.

Uneori, porumbeii gândesc foarte diferit de cum am vrea noi să o facă. Cert este că, în aceeaşi zi, “Sky” s-a întors la noi. Probabil a simţit că Alessia are nevoie de el, nu ştiu, şi nici nu vreau să-mi găsesc scuze.

Sper că mă vei putea înţelege. Am de gând să-ţi aduc porumbelul personal acasă.”

-       Apoi, scrisoarea e semnată: Sorin Apostol şi dedesubt apare adresa dânsului, zise Mihăiţă, privindu-şi auditoriul, care rămăsese mut de uimire.

Primul care a rupt tăcerea a fost domnul Ionel:

-       Aceasta poveste mi se pare similară cu povestea ta, Mihăiţă, de acum doi ani de zile.

-       Dar despre ce porumbel e vorba? întrebă bunicul George. Este vreun pui din “Last Blue”?

-       Nu este vorba despre niciun pui din “Last Blue”, bunicule. Este vorba chiar despre…

Mihăiţă se opri pentru că în acel moment pe poartă a intrat Mircea.

-       Mircea, bine ai revenit! Ai pierdut ce era mai important. Am primit o scrisoare în legătură cu un porumbel.

-       E vorba de “Last Blue”, nu-i aşa? întrebă Mircea, în timp ce-i saluta pe cei prezenţi. Tocmai ce am prins infractorii, continuă acesta.

Tăcerea s-a aşternut brusc. Nimeni nu a mai avut curaj să spună ceva.

Continuarea in cartea "Viata de Porumbel"