Viata de porumbel - XXIV. Puii

Capitolul XXIV

PUII

“Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil.”

-          Seneca

Lui Mihăiţă îi era din ce în ce mai dor de porumbelul albastru. Domnul Ionel şi părinţii săi l-au convins, în cele din urmă, să nu renunţe la porumbei, să meargă mai departe.

În fiecare seară, înainte de culcare, încerca să se afunde în acea stare de transă pentru a se conecta la frumoasele amintiri pe care le avea cu Last Blue, însă în zadar. Era prea ancorat în realitate pentru a mai face acest lucru.

Şi-a propus să continue formarea propriei familii de porumbei, domnul Ionel oferindu-i-l pe tatăl lui Last Blue pentru a-l folosi în schema de împerecheri. După concursurile din toamnă şi acea noapte de coşmar îi rămăsese doar câţiva descendenţi din porumbelul albastru.

-       Va trebui să împerechem cu grijă aceşti porumbei, Mihăiţă! îi spuse domnul Ionel. Nu trebuie să combinăm fraţii buni între ei.

-       Putem face uşor acest lucru, zise Mihăiţă, în timp ce-şi consulta registrul reproducătorilor.

Domnul Ionel şi bunicul George îl învăţaseră să fie foarte ordonat. Să-şi noteze totul în legătură cu porumbeii.

La început fusese ajutat de părinţi, dar acum ştia să scrie şi să citească şi putea să facă asta singur.

-       De ce se pierd puii în concursuri, domnule Ionel? întrebă, pe neaşteptate, Mihăiţă.

Întrebarea l-a luat prin surprindere pe bărbat, fiind oarecum atemporală. Dacă Mihăiţă l-ar fi întrebat acest lucru astă toamnă, ar fi fost în regulă. Pusă acum, întrebarea îi stârni suspiciuni lui Ionel. Îi răspunse totuşi, încercând să pară cât mai firesc posibil:

-       Sunt mai multe cauze. În primul rând starea de sănătate este foarte importantă. Puii nu au sistemul imunitar aşa de dezvoltat ca şi porumbeii maturi şi, prin urmare, aceştia pot contacta mult mai uşor diverse boli, atât în timpul transportului, cât şi în timpul zborului spre casă. De aceea unii crescători de porumbei preferă să-şi antreneze puii în particular sau să nu-i antreneze deloc.

-       Ţin minte că la primele etape nu au participat chiar toţi crescătorii. Am înţeles de ce, atunci când am văzut câţi pui bolnavi au fost îmbarcaţi la începutul sezonului. Pui care, evident, s-au pierdut repede. Dar puii mei nu erau bolnavi.

-       Ştiu că erau sănătoşi la începutul sezonului, însă, de cele mai multe ori, bolile devin vizibile ceva mai târziu. Sunt aproape sigur că aceste boli afectează sistemul de orientare al păsării. Iar puii,    bazându-se foarte mult pe orientare, neavând multă experienţă în spate, se pot pierde foarte uşor. Eu mă gândesc la mine, continuă Ionel. Atunci când mă doare capul, nu prea am chef să mă concentrez la nimic. Lipsa de concentrare le poate fi fatală puilor, în timpul sezonului.

-       Cum poate fi îmbunătăţit sistemul de orientare? întrebă băiatul.

-       Eu cred că inteligenţa păsărilor este nativă. Iar prin inteligenţă noi înţelegem simţul orientării. Nu sunt sigur dacă aceste două noţiuni sunt întotdeauna echivalente. Dar să revenim la orientare. Sunt de părere, şi nu sunt singurul care crede asta, că telefoanele mobile, Internetul, GPS-urile, toată tehnologia asta de ultimă generaţie perturbă cumva câmpul magnetic al Pământului şi implicit orientarea păsărilor. Colac peste pupăză, mai avem şi furtuni solare sau cutremure care amplifică deformaţiile acestui câmp.

-       Să ne întoarcem un pic! Credeţi că puii neconcuraţi în anul naşterii vor zbura bine în anul următor? Mă gândesc, pe de o parte la lipsa antrenamentului, pe de altă parte la lipsa experienţei căpătată   într-un concurs oficial vizavi de un antrenament privat.

-       Părerile sunt împărţite, Mihăiţă. Unii spun că nu concurează deloc puii pentru a nu risca uzura acestora, alţii îi zboară doar până la maxim două sute de kilometri. Sunt şi columbofili care zboară puii până la ultima etapă, selectându-i foarte dur. Trebuie ţinut cont şi de familiile din care provin porumbeii. Unii se maturizează mai greu. Eu cred că principala cauză, pentru pierderea puilor tăi, a fost lipsa de maturitate.

-       Înclin să cred că aveţi dreptate, acceptă Mihăiţă. Majoritatea puilor pierduţi au fost din ultima serie.

-       Alte cauze pentru pierderile porumbeilor sunt supraaglomeraţia şi stresul din crescătorie. Last Blue, de exemplu, a plecat de acasă anul trecut pentru că aşa şi-a dorit, nu pentru că s-a rătăcit.

-       Ştiu asta. După părerea mea, asta înseamnă inteligenţă.

-       Trebuie să mergem înainte cu puii care rămân în crescătorie. Aceştia sunt cei mai buni. Chiar şi din cei mai buni porumbei, se obţin foarte mulţi pui de o calitate îndoielnică.

-       Aveţi dreptate. Când putem împerechea porumbeii anul ăsta? De abia aştept să am iarăşi puişori mici.

Era începutul lunii Martie.

-       Va trebui să alegem cu grijă acest moment. Dacă puii sunt scoşi prea repede, nu e bine, din cauza năpârlirii avansate din timpul sezonului. Dacă sunt scoşi prea târziu, nu o să fie suficient de maturizaţi, în special masculii.

-       Eu cred că majoritatea puilor se pierd atunci când mai multe cauze apar simultan, reveni Mihăiţă asupra subiectului. Vreau să spun că, pobabil, un pui bolnav ar putea ajunge acasă, dacă nu ar fi foarte năpârlit şi ar avea un simţ de orientare cât de cât bunicel. Însă dacă suprapunem şi maturizarea insuficientă şi o deformaţie a câmpului magnetic, iar puiul nu a fost nici bine recuperat şi din cauza asta s-a şi îmbolnăvit, atunci cu siguranţă acesta se va pierde.

-       Ai sesizat foarte bine, Mihăiţă. Sunt foarte mândru de tine.

Mihăiţă în schimb era încă supărat pe el însuşi. Cum a putut fi aşa de neatent? Cum a putut uita acea uşă deschisă? Nu-şi va ierta niciodată acea greşeală.

-       Unde o fi Mircea? întrebă băiatul, după o vreme. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Ştiu! Ultima oară ne-am întâlnit la şedinţa de la clubul columbofil, atunci când ne-au fost date noile inele.

-       Mi-a spus că lucrează la un caz.

Ionel bănuia că Mircea pune ceva la cale. Chiar şi ultima dată când îl văzuse, acesta fusese destul de ambiguu.

-       Mergeţi înainte, le ceruse el, după terminarea şedinţei. Eu mai am ceva de rezolvat aici. Strict profesional.

Ionel nu întrebase mai mult pentru că nu dorea să pară indiscret. Prietenul său era poliţist şi, cu siguranţă, avea propriile sale îndatoriri. Dar, după câteva zile, Mircea îi ceruse numărul de telefon al persoanei din Râmnicu-Sărat, individul care s-a îngrijit de rănile provocate de uliu ale lui Last Blue.

-       Vreau să îi fac o vizită, îi spusese Mircea la telefon. Am drum prin zonă şi aş dori să-l cunosc personal.

-       De ce ai adus vorba tocmai acum despre pui, Mihăiţă? întrebă Ionel, după o clipă de gândire.

-       Nu ştiu sigur, însă am simţit ceva, ce nu pot explica în cuvinte.

***

“Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”

–        Confucius

-       Tati, au ieşit puişorii de porumbel. Vino repede!

Sorin hotărâse, influenţat de spectaculoasa refacere a celor cinci masculi, să scoată cât mai mulţi pui din aceştia.

-       Alessia, anul ăsta o să încercăm ceva nou, îi spusese el, fiicei sale, imediat după sărbători. Vom împerechea cu cât mai multe porumbiţe pe cei cinci eroi ai tăi, iar puii vor fi crescuţi de părinţi adoptivi.

-       O idee excelentă! Îţi mulţumesc pentru încrederea pe care le-o acorzi.

Acum ultimii pui eclozaseră. Au aşteptat de mult timp această zi. Vremea era destul de frumoasă şi, în sfârşit, puteau să ducă la îndeplinire planul lor. Alessia a fost cea care propusese acest plan, încă de la început. Acum sosise momentul.

-       Va trebui să fim siguri că starea vremii nu se va înrăutăţi, îi spuse tatăl, privind către cer.

-       O să fie bine tati, sunt sigură de asta.

-       Bine atunci, zise Sorin, intrând în interiorul crescătoriei cu un coş de antrenament.

După câteva momente se întoarse şi-i spuse fetiţei:

-       Să mergem!

S-au urcat în maşină şi au pornit în grabă. Au oprit la marginea localităţii, în dreptul unui câmp. Alessia a fost prima care a coborât. A deschis portbagajul, înainte ca tatăl ei să o ajungă din urmă.

A scos primul porumbel din coş, ţinându-l în mâinile ei mici. Ştia  cum trebuie manevrat un porumbel, astfel încât să nu-l rănească. L-a mângăiat cu blândeţe, i-a aranjat penele din aripi cu multă grijă, după care l-a sărutat, aruncându-l în sus.

-       Zboară acasă la tine Sky! Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi.

A procedat la fel şi cu ceilalţi patru.

Porumbeii s-au ridicat rapid, formând un mic stol. Trecuse destul de multă vreme de când nu mai zburaseră. Au dat câteva tururi de recunoaştere, apoi au dispărut la orizont.

Continuarea in cartea "Viata de porumbel"